marți, 17 iunie 2014

Amintiri din copilăria de suporter

De fiecare dată când aud huiduit în tribună (la televizor mai ales în ultima vreme) îmi aduc aminte de momentele în care fiind băiet stadioane cutreieram şi mă aşezam adesea cu fundul pe spătarul scaunului - de se luam moşii de mine să şed frumos ca toată populaţia care şi-a adus ziar de acasă.

Aveam 10-12 ani pe atunci, echipa locală se numea Dacia Unirea Brăila şi juca în Divizia C, învingând câteodată cu 8/9-0 contracandidate de care n-a auzit nimeni. Mă duceam singur la stadion - nu-i înţelegeam pe ăia care mă târau după ei ca să-i cumpere lu' mă-sa pâine! luaţi-vă, în plm, fraţilor, un câine şi ăla e credincios ca un creştin cu frica lui D-zeu - că era aproape şi eu eram deja iniţiat... fusesem de câteva ori cu prietenii... apoi, când ştiam că e meci, nu aşteptam să aduc oastea cea mare... mă duceam singur!

Îmi amintesc şi acum de senzaţia aia de copil cu teamă de înălţimi când am păşit prima dată pe poata din faţă a Stadionului Municipal din Brăila. În faţă erau ăia care se chinuiau acolo să ducă mingea dintr-o parte în alta a terenului... dar eu nu prea puteam să fiu atent că îmi era teamă să nu calc pe undeva aiurea şi să nu ajung bilă de bowling. Cu timpul m-am obişnuit...

Noaptea trecută, Germania lui Thomas Muller a bătut - cu suportul grav al arbitrului - Portugalia lui Cristiano Ronaldo. Probabil, cavalerul fluierului a fost intimidat de prezenţa lui madam Merkel în tribune şi a acordat 11 metri (cel puţin discutabil) doar Germaniei... că dincolo atacul întârziat era perfect regulamentar când Portugalia nu trebuie să-şi salveze nici măcar onoarea! Dă-i în mă-sa că-s periculoşi. Lasă-l pe Cristiano - care am înţeles că trebuie să facă striptease pe teren înainte de a executa o lovită liberă ca să vadă gagicile şi gheii din tribună ce mândreţe de băiat avem în prim plan... altfel freza nu  e de ajuns! - să prindă puţină vlagă dată de adrenalină - că altfel  părea aşa de sleit de statul la pomană în soarele brazilian că nici să protesteze covingător n-a putut, remarcându-se fotbalistic printr-un dans şi un şut în zid - şi devenea periculos.

Acum înţelege-ţi de ce sunt brazilienii aşa de buni fotbalişti? În plm, priviţi ce condiţii au ăştia... meci de meci.

Şi aşa mi-am amintit eu de copilăria de "suporter". Cum spuneam, aveam vreo 10-12 ani... şi mă găseam în tribuna I a Municipalului. La un moment dat arbitrul - ca un veritabil muist - a dat penalti echipei adverse. Linişte în tribune, eu întreb: Penalti?... aşa părea... linişte totală. Bă, cine deschide corul de huiduieli?! Şi se ridică ăla micu'  de (probabil) 11 ani şi bagă din toţi bojocii un UUUUUUUUUUUĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ! A urmat un moment de confuzie! Am fost şocat de mine şi mi-era să nu devin penibil. Era tot linişte! Clipa aia a ducat ceva şi m-am scoborât la loc în scaun să mă fac mic cât un punct trasat cu creinul pe hârtie, să nu mă zărească vreunul... Dar în urma mea toată lumea a început corul de fluerături şi huiduieli. M-am liniştit şi m-am aruncat şi eu în gloată.

Senzaţia aia că eşti prea devreme, contra timp... Toată viaţa am fost cam prea târziu... în urmă. Atunci am fost eu cel dintâi. A fost ciudat.

Acum nu mă mai duc pe stadion. Am crescut. Nu mai sunt aşa entuziast. Nu-mi mai pasă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu