Apocalipsa de inspirație - 2012: Ice Age

Există printre noi semeni (altminteri respectabili) care, având înclinația către cele casnice, în speță bucătăria după rețete deja celebre, simt la un moment dat nevoia să schimbe boneta și șorțul cu papionul lui Scorsese. Anvergura specifică lui Patapievici pe care ți-o procură distinsul sugrumător (care sufocă grav orice urmă de imaginație) e de inspirație divină și deja te simți chemat către îmbogățirea artei cinematografice de la nivel mondial.

Este prin urmare de la sine înțeles că nu te poți ocupa de drama unui tinichigiu care are parte de o viață mult prea interesantă față de aspirațiile lui sau de un tractorist singuratic cu un fiu autist, locuitor la marginea deșertului... care ascultă noaptea cu bucurie cântecul fiarelor sălbatice. Nu! Tu ești mai presus de acestă mojicie, această banalitate, acest lucru comun, acest tragic de duzină... Omul de rând nu te poate înțelege. Tu tinzi către eternitate, către un subiect etern. Nu contează că orizontul nu se zărește din cauza faptului că e acoperit de cei care înaintea ta s-au ocupat de același lucru. Tu te bagi ca bizonul cu capul înainte dorind să abordezi cu propriile forțe (era să scriu coarne) APOCALIPSA.

De fapt, probabil că nu te-ai prins că mayașii au făcut o glumă atunci în trecut și că 2012 e un sfârșit fals, dar privind precum Băsescu în paharul cu whisky observi gheața și înainte să vomiți apuci să notezi pe hârtie: 2012, epoca de gheață.

Apoi, iei o familie de intelectuali - el, american care pare că se ocupă de cercetare - ea - o ființă urâtă și acră care lucrează la Casa Albă pentru președintele Statelor Unite... și doi copii. O ea... și un el. Părintele e mai mult preocupat de slujbă decât de fiică - cum se putea altfel? De câte ori nu ați văzut asta?

Bineînțeles, nelipsita catastrofă își face apariția când cei patru sunt despărțiți sau sunt pe cale să-și ia rămas bun unii de la alții. Pentru că adolescenții trebuie să plece, iar tatăl... e așa de imprudent că nu are vreme nici măcar pentru un rămas bun. Trist și plictisitor până la lacrimi.

Și urmează goana printre ghețuri după recuperarea membrilor familiei. Nu-i pasă nimănui că trei dintre membrii ei trec prin câteva accidente cu diverse vehicule - fie ele de teren sau aeriene - asta creează suspansul! Tatăl are la un moment dat probleme de moralitate: sunt unii pe drumuri care tremură de frig... dar totul se rezolvă cu o banchiză în cap! Soarta! Același tată... salvează un alt individ în casa căruia intra să fure (ca să fim sinceri împrumuta! o făcea de nevoie, nu cu răutate, mă înțelegi?) și duce la pieire un ins care vrea să-l prade pe el. Căci cine sapă groapa altuia... cade singur în ea! Pricepi? Tot timpul egoiștii trebuiesc trași la răspundere în filmele americane, că așa este moral!

Ca să fii propagandist până la capăt pentru valorile glorioase ale americanilor o bagi și pe aia cu: „Tare aș fi vrut să am acum un sistem prin care să-mi pot urmări membrii familiei... De ce nu m-am îndeletnicit cu crearea unui astfel de dispozitiv?!” Chiar... oare de ce? Pentru că după cum vezi... nu e nici pe departe o formă de sugrumare a intimității individului, ci e doar pentru momentele neprevăzute, pentru vremurile unei catastrofe... când ai nevoie să fii salvat de către familia ta! Normal că așa ceva nu se va întâmpla niciodată (hai totuși să spunem că poate doar extrem de rar)... dar prinde pentru creierul standard, al indivizilor care reacționează emoțional! Personajul primește o replică de la fiul cu căciulă: există deja! Putem să următim telefonul mobil! „E legal?” „Nu întreba!” - în asta ne promptirăm noi, când e vorba de siguranța fiicei noastre... pe care nu suntem siguri că o putem salva?

Și tot timpul trebuie să închei apoteotic, chiar și un film în care subiectul este Apocalipsa (cu majusculă): gheața dărâmă tot, numai Statuia Libertății rămâne în picioare. Nu știm dacă familia reunită a supraviețuit în nămeți, dacă avioanele de la final nu erau ale lui bin Laden trimise special să-i extermine sau doar semnificau speranța salvării... atâta vreme cât Statuia Libertății supraviețuiește (chiar și sub nămeți până la gât) nimic nu e pierdut!

P.S. Efectele speciale au fost foarte făcute pesemne de vreun ageamiu. De vreme ce un miop ca mine putea să-și dea seama că în spatele personajelor era un ecran cu gheață... și nu ceva care să semene măcar a autentic!

P.P.S. Se spune că o tragedie unește familia. Și ca această reuniune să fie completă și profundă... tragedia trebuie să fie de nivel mondial, planetar, dacă nu chiar... universal! Altminteri... ce fel de reuniure a familie să avem? Una superficială... bineînțeles.