îmi contruiesc speranţe
cum sculptorul scoate din marmură
chipul iubitei
cu sâni
coapse
şi călcâie
cercei
şi gene şi culori
tăcerea şi privirea
nu înseamnă până la urmă nimic
abia cuvintele spintecă
sufletul precum o katana
doar că
dacă aş depăşi acest firewall
şi aş iniţia un schimb permanent de pachete
wireless
până la sărut & co.
m-aş face cât un punct în mine
considerând că îmbrăţişarea asta
e precum colivia pentru fiinţele
care pier încet în captivitate
P.S. sufăr, dar staţi liniştiţi... că mă plictisesc repede! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu