Confesiunile unui derviş (II)

Cred că l-a deranjat destul de tare pe prietenul meu faptul că ieri mi-am permis să scriu un text despre textul său - că m-am decis să-i dau în vileag lucrarea. El a decis să nu facă public nimic, să arate lucrarea câtorva cunoscuţi, a decis să se înţeleagă cu tipografia pentru un număr finit de exemplare private pe care le-a răspândit pe la prieteni. Deci în afară de mine lucrarea asta (pe care nu am din păcate dreptul să o postez undeva pe internet să o poată citi toată lumea - mi-a cerut în mod expres autorul să nu dau nimănui exemplarul cât este el în viaţă... mă rog, poeţii ăştia şi prejudecăţile lor, eh, ştiţi voi: timiditate, care e interpretată drept excentricitate) mai este la încă cinci persoane. Îi cunosc pe toţi, dar nici ei nu au dreptul de a vă ofere lucrarea aşa că nu-i voi indica aici în postarea asta. În plus nu are sens să fac publice nişte nume pe care cu siguranţă că nu-i cunoaşteţi.
Autorul ştiu sigur că a citit textul anterior şi totuşi nu m-a sunat să mă ia de guler. Eu nu am încălcat nicio parte a înţelegerii. Mi-a cerut doar să nu fac publică lucrarea, nu mi-a cerut să nu vorbesc despre ea. Nu le are cu astea, cu noile tehnologii, cu blogurile, forumurile şi alte asemenea lucruri... facebook, hi5 şi eu mai ştiu ce, nu se prea adaptează la lumea asta modernă, dar sigur urmăreşte blogul acesta şi sunt convins că are să se supere rău pe mine pentru această faptă rea pe care o comit dezvăluind lumii cine este.
Şi rămăsesem să vă spun de ce se sinucide omul din cartea asta care mă impresionează. În ciuda a ceea ce veţi crede: tot acest jurnal de confesiuni ale personajului fără nume (la naiba, asta mi se pare cel mai greu de acceptat... deşi am putea să-i dăm numele autorului ceea ce ar însemna totuşi să falsificăm ideea autorului, care şi-a dorit un anonim, un nimeni pe pământ care să facă nişte confesiuni - voia sigur să demonstreze că uneori dacă ai putea vedea cu adevărat în sufletul unor oameni aparent simpli ai rămâne surprins de câte ţi-ar putea releva despre viaţă, despre suferinţă în general... despre sentimentul acela de a-ţi fi ruşine de propria persoană, de răscrucea de drumuri şi de laşitate în sensul cel mai pur al cuvântului, că uneori nu vedem dramele de lângă noi! adică le vedem, dar nu le înţelegem, la asta se referea cu siguranţă autorul) este bazat pe gândurile lui. Adică nu e vorba de o poveste la persoana a III-a, unde naratorul este un fel de demiurg deasupra tuturor faptelor şi evenimentelor şi le destăinuie cititorului sistematic, ci este o poveste la persoana I, povestea unui om introvertit, care trăieşte în spatele măştii unor vorbe clişeu. E atât de şters în viaţa socială că nu-şi dă seama la timp ce anume trebuie să facă, la ce să se aştepte, cum să reacţioneze când cineva se ia de el... E încet şi-şi dă seama practic de cum stă situaţia când nu mai are niciun sens acţiunea. Şi, temându-se de ridicol, nu mai face nimic. Tace din nou. Rar are iniţiative şi doar când e motivat sentimental... adică nu neapărat pentru o femeie cât pentru vanitatea sa fără margini. De asta probabil e şi timid, adică îşi doreşte mult, are aspiraţii mari şi crede că norocul îl va ajuta (şi crede cu tărie uneori asta), dar îi e totuşi teamă să arate celorlalţi la ce aspiră. E un personaj rudimentar: nu cred că merită să-l introducem într-un tipar. Ştia care-i e locul în lume, dar asta nu se traducea prin acţiuni perseverente, ci prin vise... Visa cu ochii deschişi privind cerul, iar când era întrebat la ce se gândeşte când e plecat aşa câteva secunde pe zi: el răspundea că uite un avion!!! Şi avea baftă să fie un avion pe cer în momentul acela... Că de fapt el cică nu se gândea la nimic. Ci la avioane, la păsări, la zburătoare în general. Dar de fapt când era plecat prin dimensiuni paralele: se gândea la o anume femeie.
Da şi am ajuns în punctul în care voiam să vă aduc. Nu de faptul că ar fi eşuat se sinucidea el... pentru că trăise foarte bine până atunci fără să-şi fi împlinit visul, iar acum când ar trebui să aibă să se simtă împlinit i se pare că America nu-i aşa un pământ primitor, asta nu-l împiedica cu nimic să trăiască în continuare la fel de anost. Nu avea un curaj vecin cu nesăbuninţa, era laş cum am mai spus, aşa că instinctul de conservare l-ar fi ajutat să o ducă aşa mor de viu multă vreme. Dar nu! El era un om viu, iubea din tot sufletul o femeie şi, din nu se ştie ce motive, îl iubea şi ea. Nu asta era problema, nu dragostea neîmpărtăşită era problema sa... deşi nu era un top prea arătos, iar ea chiar era o femeie prea frumoasă, totuşi îl alesese pe el... Şi asta îl făcea mândru! Voia să o facă fericită şi visul său... era pe locul doi! Făcea mari sacrifii pentru a-l întreţine, dar nu mai multe sacrificii ca pentru femeia lui. Crea într-adevăr că e specială şi că merită să o iubească din tot sufletul său plăpând şi să facă orice ca să fie fericită. Eh, în momentul în care a văzut că nu poate să-şi găsească el un ţel pe care să-l mai atingă, pentru că primul fusese un eşec lamentabil... simte că va rata şi în cea mai mare dorinţă a sa. Aceea de a o face pe soţia sa fericită... şi aşa decide să-şi cresteze venele iar în timp ce i se scruge viaţa pe firul roşu al sângelui şi răcoarea se i aşază peste trup ca o bine facere: îşli vede viaţa întro secundă şi tot în secunda aia timpul se dilată şi-i dă voie să se gândescă pentru câteva pagini la Mira.
Şi să se roage ca ea să fie fericită. Consideră că e un sacrificiu necesar şi, deşi ştie că ea are să sufere o perioadă, poate chiar prea mult, totuşi decide că e mai bine aşa. Nu ştiu cum îl judecă lumea... eu nu dau verdicte. Autorul sunt convins că s-a gândit să ne ofere o lecţie de iubire sinceră, deşi nu ştiu dacă a reuşit. E destul de ambiguu textul la final, diluat şi deşi e întins ca număr de pagini... totuşi parcă moartea îşi pusese amprenta şi pe ideile i sentimentele lui... urmând ca la final să nu mai rămână decât un murmur pe care nimeni să nu-l înţelelagă: vorbe fără semnificaţie, îndrugate de teamaă probabil...
Nu ştiu ce înseamnă... totul se termin brusc ca înecul într-un ocean, ca un film ce e tăiat la un moment dat la fraza cea mai tensionată. Atât...