Am terminat de lecturat această lucrare de câteva gânduri ale tovarăşului meu Achim Macarie. O am şi acum sub ochi şi nu pot să nu vorbesc despre ea. Păcat că nu am cum să vă enumăr câteva lucruri despre autor, un om pe care-l consider prieten şi căruia i-am încredinţat multe din secretele mele, deşi m-a trădat adesea. Ne-am certat şi ne-am împăcat; asta se întâmpla când eram copii, azi ne contrazicem des pe teme neimportante: genul acela de discuţii după care nu se ajunge la nicio concluzie şi ambii indivizi ce au avut dialogul pleacă în direcţii opuse cu ideile lor. El e cel cu speranţa, cu avântul economic pe cele mai înalte culmi (mă rog, înţelegeţi voi ce vreau să spun); eu sunt cel pesimist şi-i repet întruna un refren tâmpit: până azi cum a fost? Uneori îmi zic de fapt că dacă până acum nu a fost ca lumea şi dacă de aici încolo are să fie la fel încă cel puţin 5-6 ani... atunci nu mai are nicio importanţă dacă după toate astea va curge lapte şi miere. E starea aia care-ţi dă senzaţia că ai tras de tine atâta timp aiurea pentru nimicuri. Parcă visul tău părea mai măreţ, când pui mâna pe ceea ce ţi-ai dorit te simţi sleit de putere şi încerci să zâmbeşti. Uneori trebuie să treci peste cadavre, peste paturi de spital, peste lucruri îngrozitoare de care nu-ţi aminteşti cu plăcere şi simţi cum totul a fost de-a dreptul inutil!!
El, spre deosebire de mine, la fel cum o arată şi lucrarea despre care vă voi spune, este cel care consideră că fără durere nu există plăcere. Adică, cel care nu a simţit cum e să fii în ţărână, să-ţi iei pumni şi picioare-n gură de la multă lume, cum e să te scuipe lumea în faţă şi să nu-ţi permiţi să mori cu ei de gât doar pentru că ai un vis mai mare de atât... ei bine, spune prietenul meu că dacă nu ai simţit toate astea nu ai cum să simţi ce e bucuria adevărată. Eu îi spun că e o teorie greşită şi că de fapt ea întreţine minţile spălate pe cărarea acceptării tiraniei celor puternici, care cu astfel de vorbe măsluite înfierbântă mintea naivă şi idealistă a copiilor.
Dar el, ca şi personajul din carte (al căruit nume nu ni-l dezvăluie pe parcursul a aproxmativ 200 de pagini care pe mine mă pun uneori rău de tot pe gânduri), vrea să rămână la ideea că tot ce i se întâmplă are un sens şi că dacă va ajunge să i se pară că a ratat viaţa asta nu e decât din vina sa... Nu vrea să creadă că şi locul unde te naşti, familia... istoria, contextul joacă un rol important în ceea ce priveşte caracterul şi personalitatea pe care ţi-o vei crea de-a lungul timpului. Şi nu înţelege ce-i spun uneori cu lacrimi în ochi şi mă ia de guler, mă scutură şi-mi spune că eu de fapt îmi caut scuze pentru faptul că sunt laş... că nu am puterea să mă ţin de niciun fel de promisiune şi că multe altele. De asta personajul său mai cere divinităţii şanse. Şi e într-o continuă contradicţie între ceea ce spune că va face şi ceea ce face cu şansele de care din nu se ştie ce noroc are parte. Şi iese noapte afară privind stelele şi strigă: "Doamne, iartă-l pe nevrednicul tău fiu risipitor al timpului, ca pe nisipul din clepsidră, te rog mai dă-mi o şansă! Încă una!"... Priveşte la oamenii mai flămânzi ca el şi se priveşte adesea în oglindă... e măcinat de îndoieli. Unde e egalitatea? Şi constată imediat că dacă s-ar fi născut pe vremea comuniştilor cu siguranţă că ar fi devenit turnător cu firea lui timidă şi uşor de influenţat în copilărie. Îşi dă lesne seama de faptul că sărăcia l-a învăţat totuşi destul de multe: să fie mai cumpătat, să nu se arunce imediat în vorbă, să fie mai circumspect şi să măsoare pe toată lumea pe toate părţile. Să nu judece în cele din urmă oamenii după aparenţe, să încerce să-i înţeleagă şi să coopereze cu ei. I-a dat chiar şi caracterul său pragmatic.
Cu toate astea totuşi nu crede că nu există bine şi rău, ci doar puncte de vedere asupra acestor concepte. Adică el crede doar în binele absolut. În sinceritate şi caracter. Răul absolut este şi el imediat pus la zid. Pentru el orice crimă este rea! Chiar şi cea pentru autoapărare şi preferă să moară decât să atenteze la viaţa cuiva. Sigur că un astfel de om nu există în realitate, dar probabil că autorul a vrut să sugereze faptul că atunci când te decizi să iei viaţa cuiva trebuie să-ţi asumi o responsabilitate extrem de mare!!! E viaţa cuiva şi să atentezi la ea înseamnă nu o simplă crimă, ci o crimă faţă de toată umanitatea. Cel puţin aşa consideră autorul şi personajul său.
E un ins sensibil, care atunci când îşi atinge visul se sinucide (p.195). Ultimele pagini nu sunt încărcate cu ceremonia de înmormântare - despre care nu se ştie dacă are loc sau el este incinerat, ci întreg sfârşitul cărţii este o întreagă explicaţie morală a gestului. Dar despre asta vă voi povesti într-o ediţie viitoare!
El, spre deosebire de mine, la fel cum o arată şi lucrarea despre care vă voi spune, este cel care consideră că fără durere nu există plăcere. Adică, cel care nu a simţit cum e să fii în ţărână, să-ţi iei pumni şi picioare-n gură de la multă lume, cum e să te scuipe lumea în faţă şi să nu-ţi permiţi să mori cu ei de gât doar pentru că ai un vis mai mare de atât... ei bine, spune prietenul meu că dacă nu ai simţit toate astea nu ai cum să simţi ce e bucuria adevărată. Eu îi spun că e o teorie greşită şi că de fapt ea întreţine minţile spălate pe cărarea acceptării tiraniei celor puternici, care cu astfel de vorbe măsluite înfierbântă mintea naivă şi idealistă a copiilor.
Dar el, ca şi personajul din carte (al căruit nume nu ni-l dezvăluie pe parcursul a aproxmativ 200 de pagini care pe mine mă pun uneori rău de tot pe gânduri), vrea să rămână la ideea că tot ce i se întâmplă are un sens şi că dacă va ajunge să i se pară că a ratat viaţa asta nu e decât din vina sa... Nu vrea să creadă că şi locul unde te naşti, familia... istoria, contextul joacă un rol important în ceea ce priveşte caracterul şi personalitatea pe care ţi-o vei crea de-a lungul timpului. Şi nu înţelege ce-i spun uneori cu lacrimi în ochi şi mă ia de guler, mă scutură şi-mi spune că eu de fapt îmi caut scuze pentru faptul că sunt laş... că nu am puterea să mă ţin de niciun fel de promisiune şi că multe altele. De asta personajul său mai cere divinităţii şanse. Şi e într-o continuă contradicţie între ceea ce spune că va face şi ceea ce face cu şansele de care din nu se ştie ce noroc are parte. Şi iese noapte afară privind stelele şi strigă: "Doamne, iartă-l pe nevrednicul tău fiu risipitor al timpului, ca pe nisipul din clepsidră, te rog mai dă-mi o şansă! Încă una!"... Priveşte la oamenii mai flămânzi ca el şi se priveşte adesea în oglindă... e măcinat de îndoieli. Unde e egalitatea? Şi constată imediat că dacă s-ar fi născut pe vremea comuniştilor cu siguranţă că ar fi devenit turnător cu firea lui timidă şi uşor de influenţat în copilărie. Îşi dă lesne seama de faptul că sărăcia l-a învăţat totuşi destul de multe: să fie mai cumpătat, să nu se arunce imediat în vorbă, să fie mai circumspect şi să măsoare pe toată lumea pe toate părţile. Să nu judece în cele din urmă oamenii după aparenţe, să încerce să-i înţeleagă şi să coopereze cu ei. I-a dat chiar şi caracterul său pragmatic.
Cu toate astea totuşi nu crede că nu există bine şi rău, ci doar puncte de vedere asupra acestor concepte. Adică el crede doar în binele absolut. În sinceritate şi caracter. Răul absolut este şi el imediat pus la zid. Pentru el orice crimă este rea! Chiar şi cea pentru autoapărare şi preferă să moară decât să atenteze la viaţa cuiva. Sigur că un astfel de om nu există în realitate, dar probabil că autorul a vrut să sugereze faptul că atunci când te decizi să iei viaţa cuiva trebuie să-ţi asumi o responsabilitate extrem de mare!!! E viaţa cuiva şi să atentezi la ea înseamnă nu o simplă crimă, ci o crimă faţă de toată umanitatea. Cel puţin aşa consideră autorul şi personajul său.
E un ins sensibil, care atunci când îşi atinge visul se sinucide (p.195). Ultimele pagini nu sunt încărcate cu ceremonia de înmormântare - despre care nu se ştie dacă are loc sau el este incinerat, ci întreg sfârşitul cărţii este o întreagă explicaţie morală a gestului. Dar despre asta vă voi povesti într-o ediţie viitoare!
