miercuri, 28 aprilie 2010

de-ale copiilor

Azi am să vă relatez despre asocierea de idei. Despre ce faptul că întâmplările cele mai banale te pot face să-ţi vină idei deştepte sau să capeţi lucruri nemeritate doar pentru că eşti acolo sau să ai revelaţii aproape din nimic.

Mă întorceam azi de la un fotocopiator (pentru necunoscători centru de xerox) şi era destul de amărât, adică aveam o senzaţie acută de lehamite (aş fi vrut în momentele alea să-mi înfig pumnul în mutra cuiva, să văd sânge...) şi pe strada mea, în dreptul unui centru de strângere a deşeurilor metalice (centru de "fier vechi") un om mai în vârstă (probabil un om care o fi dus acolo ceva kilograme de deşeuri de metale) mă se pune să-mi înfrunte privirea. Eu îmi zic în gând bine şi l-am privit cu toată ura de care eram capabil (şi atunci chiar eram capabil de aşa ceva pentru că am avut o zi tare tâmpită!!), la care individul îmi întinde mâna... să mă salute. Am lăsat capul în pământ şi am mers mai departe ruşinat. Şi am privit în urmă, omul dispăruse cu bicicleta. Mi-a amintit de un film senzaţional pe care l-am văzut "Luptătorul paşnic", unde există un individ căruia Daniel (personajul pricipal) îi spune Socrate (un om care lucra "în slujba oamenilor", căci ce e mai plăcut de atât? - aşa spune dânsul) şi care îi dă nişte sfaturi în cele mai nebănuite moduri. O dată îl aruncă în apă ca să-i arate că el nu era implicat în ceea ce voia să-i explice, că nu era prezent acolo: se gândea în altă parte. Când te apuci de ceva să fii prezent acolo 100%!! Laşi totul deoparte dacă vrei să iasă ca lumea, dacă nu... nu are niciun sens! Şi omul acela de pe strada mea m-a făcut să cred că mi-a dat o lecţie interesantă. E sintetizată excelent în filmul Baramui Fighter: "...dacă strangi pumnul n-o să poţi prinde nimic. Nici prieteni, nici pământ, nici cer. Dar dacă îl deschizi vei putea ţine lumea între mâini." Nu am spus că nu trebuie să te aperi când e cazul... dar nu poţi să fii duşmănos pe toată lumea atunci când nu-ţi merg toate planurile aşa cum ai schiţat cu minte. Dacă-ţi pui tot timpul foc în privire, deşi inima e de gheaţă poţi să ratezi şansa de a fi ajutat de cineva care chiar vrea să-ţi întindă o mână sinceră...

Apoi, mai spre seară, vorbeam cu un nepoţel (fiul vărului meu) care are doar cinci ani şi repetă la grădiniţă după mine: "Soarta-mi rupe capul/ îmi pune capcul/ cum a fost de-atâte ori/ o să-mi iau şi haine/ o să-mi iau şi flori/ şi-o să-nvăţ cum e să mori" (versuri de la piesa Tache a celor de la Circa 7), deşi sunt convins că nu pricepe mare lucru din ce anume vreau eu să-i spun. Şi azi i-am recitat următoarele versuri:

"But I, being poor...
have only my dreams.
I have spread my dreams
under your feet.
Tread softly...
because you tread
on my dreams." - William Butler Yeats

Şi i le-am repetat de mai multe ori pentru că nu pricepea şi se uitat nedumerit la mine. Şi mă întreabă: "Da' ce înseamnâ asta?" Şi eu i-am tradus. La care el cu mintea aia de copil mă întreabă: "Da' picioarele cum să fie cu paltaloni sau dezbrăcare?"... Şi atunci mi-am dat seama că într-un fel are dreptate: când îţi bagi picioarele în visul cuiva trebuie să decizi dacă să fii desculţ sau încălţat. Cineva îmi spunea despre un anume individ că nu o să mai poată să intre aşa cu bocancii în viaţa sa. Vedeţi... se vorbeşte de încălţăminte. Şi acum depinde şi pe ce calci... adică peste ce fel de vise. Dacă ai să calci peste vise curate, sincere, naive nu e nevoie de bocanci... dacă ai să striveşti visele unuia îndârjit şi chitit să apere ce e al său, să-şi apere crezul cu orice preţ, un nebun care mizează totul pe o singură carte atunci probabil că e nevoie chiar de un picior tanc.

Uneori îmi vise să zic ce subtil sugera Cristian Tudor Popescu, că oamenii simpli spun lucruri prea interesante ca să nu fie luaţi în seamă şi dădea exemplu că a avut această revelaţie când l-a auzit pe un individ că se ruga: "Ţine-mă Doamne prost şi fericit!"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu