Poezie

După ce data trecută v-am oferit o modalitate de revigorare (în loc de cafea dimineaţa, mă gândesc că am putea să ne luăm toţi câte un sicriu, să zacem în el 10 minute dimineaţa şi începem fiecare zi revigoraţi... cel puţin aşa au spus cei care au practicat metoda; adică scriem o scrisoare de adio, ne stoarcem câteva lacrimi şi, în loc să zâmbim tâmp, ne vârâm organismul între patru scânduri), azi vă voi spune o poezie. Ştiu, nu prea par a poet aşa dacă mă vezi pe stradă, dar eu, în sufletul meu, sunt un sensibil care scrie poezii (apropo de asta, am citit azi într-o revistă literară nişte versuri şi am zis că sunt puse pe hârtie atâtea fără rosturi încât mai bine nu mai scriu niciun vers!!!)...

Poezia de faţă nu are titlu şi este o concepţie modernă... vă rog să priviţi mai în profunzimea mesajului şi să nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe (citiţi asta cu un accent afectat):

după ce s-a luat lumina la bibliotecă

la o staţie
mai încolo
el,
cu şapcă pe cap
cu privirea fixă
pierdută în mişmaşul din caldarâm
(privire ce aduce oarecum cu cea a ierbivorelor
semimelancolică, semiimbecilă)
ea,
încercând să-i atragă atenţia
cu o privire sensibilă
şi rugătoare
de căţeluş de desene animate

mi-a adus aminte de bancul acela
"- Dragă, ce-ţi place mai mult la mine? Corpul meu perfect şi atrăgător sau cipul meu frumos?
- Simţul umorului."

P.S. o fi fost o senzaţie de la ploaie şi de la faptul că-mi murdărisem pantofii