sâmbătă, 30 septembrie 2017

dialog peste timp (II)

Nu mai țin minte cu exactitate cât timp a trecut de când a fost realizat primul graffiti (vremea n-a fost chiar așa blândă cu acesta) - să tot fie vreo doi-trei ani - dar anul acesta a fost reînnoit (l-am văzut prima dată acum vreo câteva luni). Doar că într-o formă modificată:


Carevasăzică, Basarabia nu mai e chiar România, ci doar pământ românesc! O retrogradare - s-a făcut trecerea de la întreg la parte!

Nu că m-ar interesa, dar fac și eu precum Cristian Tudor Popescu... vă întreb, așadar,  stimați republicani, de ce a simțit artistul nevoia să nuanțeze mesajul?

P.S. Sincer, mie mi se rupe de unirea României cu Republica Moldova. Mi se pare o temă falsă într-o lume în care aș prefera mai degrabă să fiu cetățean de mâna I în Uniunea Europeană, decât simplu român. Cei din Republica Moldova să militeze mai tare pentru intrarea în Uniunea Europeană, fiindcă așa am fi din nou o nație. Suntem cetățeni ai lumii, fiecare cu specificul său local... ce mai contează administrarea politică?... O democrație liberală funcțională nemâncată la toate nivelurile de flagelul corupției, asta ne dorim cu toții. Nu discursuri despre înfrățire națională. Dacă peste Prut ar fi mai bine decât în România... aș prefera să trăiesc acolo și n-aș fi interesat în niciun fel de unirea cu România. Ubi bene, ibi patria!

P.P.S. Îmi amintesc că eram destul de mic în clipa în care circula pe la televizor un spot publicitar al cărui mesaj era: „Știm că vrei unirea cu Republica Moldova, dar știi cât o să te coste treba asta?” - în sensul că o eventuală unire ar însemna reorganizare teritorial-administrativă, care costă bani; iar PIB-ul României mari ar avea de suferit. Dar asta era acum mai bine de 10 ani (cred că prin anii 2000 rula spotul respectiv). Am găsit însă analize asemănătoare recente pe site-ul ziarului Adevărul... LOL

marți, 19 septembrie 2017

Prison Break - seria a V-a (2017)

Prin aprilie, anul curent, a fost lansată o nouă serie (a cincea) a celebrului Prison Break (în cadrul aceleiași rețele de televiziune FOX).

Prison Break a fost, în clipa în care a apărut pentru prima dată - în 2005, ceva de care puteai lesne să te îndrăgostești. Pe scurt, povestea pleca de la ideea de înscenare a unei crime. Lincoln Burrows (Dominic Purcell) era condamnat la moarte, iar fratele lui vitreg, Michael Scofield (Wentworth Miller) - un inginer în conscrucții cu o carieră strălucită înainte decide că e de datoria lui să-și lase viața în spate și să intre la pușcărie pentru a-și ajuta fratele să evadeze. Nu știm exact de ce omul nu prea are încredere în sistemul de justiție american (și-și crede pe cuvânt fratele). Poate doar ca să delecteze niște telespectatori. Niciun om întreg la minte n-ar putea să aleagă o astfel de soluție. Avocata lui Linc - Veronica Donovan (Robin Tunney) - încearcă prin mijloace legale să-l scoată și dânsa pe fratele problematic de la zdup, doar că este prinsă în ițe mult prea complexe pentru un simplu om bine intenționat - ca o muscă în pânza de păiajen - și împărtășește soarta muștei... Aflăm pe parcurs că acea înscenare nu e una oarecare, ci are implicații la nivelul guvernului american. N-ai cu cine, niște corupți!

Zis și făcut, Michael desenează o hartă a închisorii pe propria piele (sub forma unui tatuaj complex, cu o scenă medievală), jefuiește de formă o bancă și ajunge în aceeași temniță cu Lincoln.

Cu o acțiune intrigantă și suspans bine dozat, prima serie reușește să te prindă fără doar și poate! E ceva inedit, iar Michael chiar e un personaj la care să aspiri. Nu pare el capabil să se ia la trântă cu nenorociții din pârnaie, dar e inteligent și-i face până la urmă pe aproape toți să intre în hora lui. Dar asta se întâmplă într-o închisoare americană, unde nu stau înghesuiți într-o singură celulă 30 de oameni!

Marea evadare se petrece în ultimul episod al seriei întâi. Serialul își păstrează oarecum prospețimea și în seria a doua când aduce în prim plan un agent FBI - Alex Mahone (William Fichtner), care reușește să-i citească mișcările șahistului Michael. În plus, vine cu propria poveste, cu propriul trecut tumultos. Și cu o dependență de pastile (procurate ilegal) care-i aduc vremelnic uitarea.

De la seria a treia încolo firul se rupe de tot. Intrăm deja pe teritoriul unei rețete tocite. Prison Break... ar fi trebuit să se încheie cu seria a doua. Și toată lumea ar fi tânjit după mai mult, dar mai mult nu înseamnă neapărat mai bun, ci adesea înseamnă umplutură.

Căci asta a produs FOX vreo doi ani la rând. O umplutură în care a transformat personaje diabolice, nespus de precaute, în niște caricaturi penibile și vulnerabile, care dețin sisteme tip puzzle cu informații sensibile distribuite în lume la cunoscuți. Nu le îngroapă precum Pablo Escobar în junglă. Sau închisori insalubre, din care Michael mai degrabă ar muri de hepatită decât să poată evada. Sigur că nici premisa de la care pleacă serialul nu e credibilă, dar e inedită și cu doza corectă de suspans primul sezon reușește să fie captivant. Doar că nu trebuie să exagerezi capacitățile unuia, mai ales că toată lumea o să stea prea chitită cu ochii pe el. Și nu trebuie să fie implicată o închisoare  de fiecare dată, căci într-un final devine previzibil! Dacă e Prison Break... înseamnă că se va produce o evadare. Cum? Asta vedem așa pe parcurs, dar nu mai e nimic surprinzător la final!

Unde mai pui că a mai fost creat și un film (tot Prison Break) în care - deși Michael Scofield e suspectat de faptul că va încerca să-și scoată de la închisoare iubita și este urmărit pas cu pas - își dă viața ca să-și îndeplinească obiectivul.

Ce face FOX în 2017? Scoate personajul din mormânt (măcar pentru Jon Snow s-a găsit o soluție magică. Pentru Michael n-a fost necesar așa ceva. Nu trebuia decât o conspirație în dulcele stil clasic).

De ce s-ar putea teme lumea în 2017? De teroriștii musulmani. Deci haide să spunem că un ins cu putere din complicatul sistem administrativ american îl șantajează pe Michael să pretindă că e mort și-l trimite în lume ca să evadeze împreună cu diverși infractori pe care guvernul american oficial îi vrea ținuți sub observație într-o temniță obscură din care să nu mai vadă lumina civilizației niciodată. Șahistul evadărilor este incapabil timp de mulți ani să evadeze din cadrul sistemului în care l-a băgat șantajul! Ca să nu pățească ceva iubita și fiul. Adică, inteligentul Scofield dovedește ani la rând că nu e chiar atât de inteligent, dar deodată - în timp ce stă într-o altă închisoare insalubră din Yemen - găsește o cale să întoarcă toată situația în favoarea lui. Frumos, elegant, cât de cât!... Și nici măcar o dată în acești ani, mesajele lui origami nu ajung la Sara. Toate sfârșesc în sistemul de canalizare! Băi, ghinion mai mare... nu avea nici măcar ruletistul lui Cărtărescu!

Îi găsim și o gagică lui Lincoln - Sheba (Inbar Lavi), îi aducem la cunoștință lui T-Bag (Robert Knepper) că are un fiu (ca să acredităm ideea că ereditatea contează în privința unor trăsături și/sau abilități - parcă așa au căzut și imperiile, nu?), Whip (Augustus Prew), și-i punem o mână robotică superinteligentă (că doar suntem în era progresului tehnologic); îi facem noi prieteni lui Michael - un coreean rocker depedent de narcotice, deținând cunoștințe interesante în domeniul chimiei și nu numai - Ja (Rick Yune), Whip și un gay efeminat și cam pămpălău și laș - Sid (Kunal Sharma)... și iată echipa care va lupta să fugă de la țuhaus.

Pe Sara (Sarah Wayne Callies) o menținem în postura de mamă și soție a inamicului suprem, Jacob (Mark Feuerstein), care se lasă împușcat de către proprii asasini... ca să probeze ce?!!! Eh, aveam nevoie de niște împușcături în primele episoade. Nu contează că-s inexplicabile. Împușcături să fie, ca să ducă telespectatorul cu gândul la altă pistă. Nu stă nimeni să se întrebe cum s-a ajuns acolo!

Lui Fernando Sucre (Amarury Nolasco) îi dăm un rol de pirat mândru că e pueirtorican (nu-l confunda cu un mexican de rând, buei, căpitane!), iar pe Benjamin Miles Franklin (Rockmond Dunbar) îl trecem la religia musulmană, dar „Poți să iei un om de pe stradă, dar nu poți să scoți strada dintr-un om”. Așa o impresionează bărbosul pe Sheba.

În cele din urmă moare și Paul Kellerman (Paul Adelstein)... Cel care după ce a fost un nemernic vreo două serii (primele), devine congressman în cea de-a patra și apare spre final ca să rezolve toate problemele celor implicați într-o încrengătură care miroase de la o poștă a fals. S-a făcut dreptate până la urmă, nu?

Dramedia conține pe lângă alte tatuaje (căci de cele din prima serie Michael e nevoit să se debaraseze la un moment dat) cu mesaje încifrate, care-mi amintesc de un afiș al Teatrului „Maria Filotti”, Brăila:

și niște filosofie: teoria jocului (prin care este explicat comportamentul lui Michael, care ajunge după câteva reușite să nu mai facă disticția între joc și realitate și să joace doar de dragul jocului, fără să țină seama că sunt vieți umane implicate în joc) sau Outis (numele sub care e cunoscut deținutul Michael Scofield în Yemen), care cică ar înseamna Nimeni în greacă...
De asemenea, ne trebuie și un ins care să pună bețe-n roată personajelor principale. Identificăm simplu acest personaj într-un chior rudimentar, dar persistent, care bălește mai mult la Sheba decât la virginele promise de religia musulmană. Lumea din serial îi zice Cyclops (Amin El Gamal). Din această pricină, el e dispus să-l urmărească pe Scofield până în deșert, unde reușește să-l otrăvească cu antigel. Doar că Michael nu e genul care să abandoneze lupta cu moartea așa ușor. Buei! Ăsta e personajul principal. Nu-l lăsăm să moară ca un câine pe nisip! Van Damme ar fi mândru să joace un astfel de farsor al televiziunii. Nici Batman în tinerețe nu era așa dârz! El se târăște prin deșert și așa buimac cum e... tot se orientează după stele până la tabăra unde-l așteaptă frate-su'! Unde mai pui că-l vizitează și Sara ca să-i oblojească trupul intoxicat cu antigel. Iubire ca-n filme, nu joacă de copii. Și la final, nu doar că Michael se scoală din beția antigelului, ci mai rupe și recuzita din lemn pe spinarea lui Jacob!