Da, m-am plictisit de moarte. Am luat 10... era să mănânc ciorbă de burtă (arăta oribil - bleah!), dar noroc că am avut parte de una de pui... chiar dacă doamna cu schimbatul lumii în 2012... mă tot întreba ce fel de bărbat sunt dacă nu mănânc ciorbă de burtă şi să miros a usturoi... Bleah.
Apoi, a urmat "concursul" - calculând timpul: aveai cam o treime dintr-un minut pentru fiecare întrebare bifată adevărat sau fals. Ăştia chiar se aşteptau să citesc tot ce mi-au dat ei cu atenţie... când am 100 de pagini A4? În trei zile şi să le şi reţin? Bine le-am pus la ghici... primele trei mi se păreau că se deduc unele din altele, dar apoi nu am mai avut nici răbdare să le citesc că erau lungi şi fără diacritice, unele cu greşeli de ortografie... deci... ăsta da concurs! L-am dezamăgit ce-i drept pe un coleg (fiul doamnei de mai sus), dar asta este. A câştigat altcineva premiul cel mare, iar premiul doi şi trei a fost împărţit între doi şi trei colegi. S-a făcut departajarea... dacă era după mine eu... cedam premiul şi ura şi la gară. Oricum la câţi bani se dădeau... să-i mai şi împarţi. Mai bine lasă. Părerea mea, care cică n-am maşină, n-am vicii... deci... nu am pe ce să-i cheltui zicea cineva... ceea ce e penibil. Aş avea pe ce să-i dau, dar aici scriem doar... că norocul nu a fost de partea mea azi. Oricum m-am simţit şi penibil... Şi am vrut să nu mai fac nimic pentru testul ăla... adică, cel legat de absolvirea cursului. Deşi ştiam şi logic şi l-aş fi trecut. Că erau şi propoziţii din astea: pălărie într-un picior ghici ciupercă ce-i? Povestea un coleg o păţanie cât se poate de româneacă: la un examen erau coreeni şi ăştia nu au copiat, dar românul nostru a tras la greu... până la 10. Că asta ne strică şi pe noi: hai că toţi ciupesc... cred!; dar noi băgăm mâna cât se poate. Apăsăm pedala până roţile se ridică de la sol şi aşa mai departe... Nu aveam nici bunul simţ să vedem că nu suntem de nivelul ăla, că nu am învăţat nimic şi... să copiem, da' cât să luăm examenul. Şi coreenii nu copiau, chiar de ar fi putut. Asta înseamnă să-ţi vezi lungul nasului şi... să crezi în nişte principii. Deşi legea compensaţiei nu merge nicăieri pe la noi! Dar proful ăla care l-a examinat pe românul nostru i-a dat zece, dar l-a făcut de căcat: adică i-a citit lucrarea în faţă şi l-a întrebat, cu umor fin, bun simţ: "Bravo, cutărică! Ai făcut o lucrare excelentă! Mi-a plăcut cum ai tratat subiectele... Uite aici... la numărul 1 ai scris aşa... Şi cum te-ai gândit că aşa s-ar trata subiectul?" - şi ăla cum nu se gândise decât de pe foaie... nu putea să-i răspundă, dar proful: "Eh, lasă... nu trebuie să ai emoţie. Uite aici ai scris bine."... şi la final i-a şi spus: "Crezi că te ajută cu ceva?" - pentru că nu-l ajută. Depinde unde! Că în România aşa merge peste tot!
Acum, dacă ar fi să fi făcut eu proiectul - aş fi conceput următoarea strategie:
1. Bine, manager de proiect pentru că nimeni nu se ocupă cu asta în Brăila. Bine!
2. Cursul nu poate să dureze 4 zile pentru că nu toţi sunt ca acel personaj din basme care asimila într-o oră cât alţii în o zi... Îl facem de cam 2 luni... (spunea cea care a predat că nu vin oamenii dacă e aşa lung... haide bre!!!)... chiar de şase. Aş fi creat mai multe discipline şi câte trei ore pe zi. Ca să nu ocup nici programul oamenilor, nici să nu le spun nimic. Ah şi jumătate să fie pentru predare, jumătate pentru asimilare! Adică, să-i ajutăm pe cei din faţa noastră să înţeleagă ce le-am predat: că acasă nu se uită nimeni pe nimic! Şi să facem nişte teste din care să înveţe. Şi să i se imprime mai bine anumite cunoştinţe esenţiale. Că ăsta e rostul!
3. Apoi, aş fi angajat nişte oameni cu talent didactic. Şi i-aş fi căutat. Nu cei care fac asta ca pe o corvoadă, cască la curs şi aştepată să treacă timpul. Răspunde la telefon în timpul unei explicaţii şi aşa mai departe! Nu! Aş fi angajat nişte oameni buni la comunicare, cu umor şi care ştiu să-i înţelagă pe cei cu care vorbesc. Şi să ştie să le explice clar... Nu să le arate 10 mii de fişiere pe un computer şi să le citească de acolo pe sărite... să adoarmă în alea 8 ore nemuritoare.
4. Iar examenul ar fi fost pe bune. Nu ar fi fost trimis pe e-mail dimineaţa asta cu mesajul: nu uitaţi că atunci când vă este mai greu să vă amintiţi de ce spune nu ştiu cine că suntem cetăţeni universali şi că aveam egalitate de şanse... ceea ce e cea mai mare inepţie pe care o poate spune cineva! Nu suntem la fel, deci nu putem avea aceleaşi şanse! Niciodată! Oricât de frumoasă ar fi iluzia asta.
De acum să vă adresaţi totuşi cu dvs. Vă rog!
Apoi, a urmat "concursul" - calculând timpul: aveai cam o treime dintr-un minut pentru fiecare întrebare bifată adevărat sau fals. Ăştia chiar se aşteptau să citesc tot ce mi-au dat ei cu atenţie... când am 100 de pagini A4? În trei zile şi să le şi reţin? Bine le-am pus la ghici... primele trei mi se păreau că se deduc unele din altele, dar apoi nu am mai avut nici răbdare să le citesc că erau lungi şi fără diacritice, unele cu greşeli de ortografie... deci... ăsta da concurs! L-am dezamăgit ce-i drept pe un coleg (fiul doamnei de mai sus), dar asta este. A câştigat altcineva premiul cel mare, iar premiul doi şi trei a fost împărţit între doi şi trei colegi. S-a făcut departajarea... dacă era după mine eu... cedam premiul şi ura şi la gară. Oricum la câţi bani se dădeau... să-i mai şi împarţi. Mai bine lasă. Părerea mea, care cică n-am maşină, n-am vicii... deci... nu am pe ce să-i cheltui zicea cineva... ceea ce e penibil. Aş avea pe ce să-i dau, dar aici scriem doar... că norocul nu a fost de partea mea azi. Oricum m-am simţit şi penibil... Şi am vrut să nu mai fac nimic pentru testul ăla... adică, cel legat de absolvirea cursului. Deşi ştiam şi logic şi l-aş fi trecut. Că erau şi propoziţii din astea: pălărie într-un picior ghici ciupercă ce-i? Povestea un coleg o păţanie cât se poate de româneacă: la un examen erau coreeni şi ăştia nu au copiat, dar românul nostru a tras la greu... până la 10. Că asta ne strică şi pe noi: hai că toţi ciupesc... cred!; dar noi băgăm mâna cât se poate. Apăsăm pedala până roţile se ridică de la sol şi aşa mai departe... Nu aveam nici bunul simţ să vedem că nu suntem de nivelul ăla, că nu am învăţat nimic şi... să copiem, da' cât să luăm examenul. Şi coreenii nu copiau, chiar de ar fi putut. Asta înseamnă să-ţi vezi lungul nasului şi... să crezi în nişte principii. Deşi legea compensaţiei nu merge nicăieri pe la noi! Dar proful ăla care l-a examinat pe românul nostru i-a dat zece, dar l-a făcut de căcat: adică i-a citit lucrarea în faţă şi l-a întrebat, cu umor fin, bun simţ: "Bravo, cutărică! Ai făcut o lucrare excelentă! Mi-a plăcut cum ai tratat subiectele... Uite aici... la numărul 1 ai scris aşa... Şi cum te-ai gândit că aşa s-ar trata subiectul?" - şi ăla cum nu se gândise decât de pe foaie... nu putea să-i răspundă, dar proful: "Eh, lasă... nu trebuie să ai emoţie. Uite aici ai scris bine."... şi la final i-a şi spus: "Crezi că te ajută cu ceva?" - pentru că nu-l ajută. Depinde unde! Că în România aşa merge peste tot!
Acum, dacă ar fi să fi făcut eu proiectul - aş fi conceput următoarea strategie:
1. Bine, manager de proiect pentru că nimeni nu se ocupă cu asta în Brăila. Bine!
2. Cursul nu poate să dureze 4 zile pentru că nu toţi sunt ca acel personaj din basme care asimila într-o oră cât alţii în o zi... Îl facem de cam 2 luni... (spunea cea care a predat că nu vin oamenii dacă e aşa lung... haide bre!!!)... chiar de şase. Aş fi creat mai multe discipline şi câte trei ore pe zi. Ca să nu ocup nici programul oamenilor, nici să nu le spun nimic. Ah şi jumătate să fie pentru predare, jumătate pentru asimilare! Adică, să-i ajutăm pe cei din faţa noastră să înţeleagă ce le-am predat: că acasă nu se uită nimeni pe nimic! Şi să facem nişte teste din care să înveţe. Şi să i se imprime mai bine anumite cunoştinţe esenţiale. Că ăsta e rostul!
3. Apoi, aş fi angajat nişte oameni cu talent didactic. Şi i-aş fi căutat. Nu cei care fac asta ca pe o corvoadă, cască la curs şi aştepată să treacă timpul. Răspunde la telefon în timpul unei explicaţii şi aşa mai departe! Nu! Aş fi angajat nişte oameni buni la comunicare, cu umor şi care ştiu să-i înţelagă pe cei cu care vorbesc. Şi să ştie să le explice clar... Nu să le arate 10 mii de fişiere pe un computer şi să le citească de acolo pe sărite... să adoarmă în alea 8 ore nemuritoare.
4. Iar examenul ar fi fost pe bune. Nu ar fi fost trimis pe e-mail dimineaţa asta cu mesajul: nu uitaţi că atunci când vă este mai greu să vă amintiţi de ce spune nu ştiu cine că suntem cetăţeni universali şi că aveam egalitate de şanse... ceea ce e cea mai mare inepţie pe care o poate spune cineva! Nu suntem la fel, deci nu putem avea aceleaşi şanse! Niciodată! Oricât de frumoasă ar fi iluzia asta.
De acum să vă adresaţi totuşi cu dvs. Vă rog!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu