Am tinut cu Federer in finala de la Wimbledon din 2009! In ultimul set devenisem nerabdator! Sa se termine o data! Meciul in sine era superb - cu tensiunea lui cu tot, dar nu mai aveam rabdare, deja se jucasera prea multe ghemuri... deja tecusera prea mult timp! Asteptam cum spunea d-nul Cristian Tudor Popescu ca Federer sa preia initiativa si sa arate ca e un campion... sa fie el cel care face totul sau nimic, dar nu a fost asa. Cateva fire de iarba, un teren ciudat configurat, hazardul pana la urma au decis finala. Pana la urma Roddick nu a pierdut nimic si nici Federer nu a castigat clar nimic, dar norocul ii ajuta pe cei puternici si Federer a dovedit ca e puternic pana acum... mai ales ca a trecut si el prin momente dificile si s-a trezit. Nu am de gand sa fac aici o istorie a meciului! Daca vreti sa stiti cum au stat lucrurile click aici. Voiam doar sa spun ca desi am tinut cu Federer al carui stil de a se comporta (rece, calculat, parca neconectat la meci - desi in unele momente se mai descarca si el!) in teren il admir, ei bine, cu toate astea am rezonat cu frustrarea din ochii lui Roddick! Am inteles perfect si as fi vrut sa plang alaturi de acest jucator minunat invins de soarta practic! Am inteles si gestul sau de a se departa cat mai repede de campion dupa ce a facut impreuna cu acesta fotografia cu cele doua premii (desi gestul ar putea parea usor nesportiv). Am inteles ca asta inseamna pana la urma sa pierzi! Sa pierzi, nu sa birui... asta e cel mai dureros, sa fii la un pas de victorie si totusi sa te rapuna soarta! Si eu as fi mers la fel in camera mea si as fi plans ca un copil mic lovit de destinul sau... in chiar visul cel mai frumos. Visul unei nopti de vara transformandu-se in cea mai mare dezamagire... Am tinut cu Federer si totusi nu am putut sa ma bucur pana la capat cand am vazut cat de umana e privirea lui Roddick, cat de multe se puteau citi in aceasta privire si cat de adevarat graia...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu