Când am intrat mirosea puternic a maculatură proaspăt imprimată. "Aşteptaţi, vă rog..." şi şi-a văzut în continuare de treabă, sortând hârtiile conform unor criterii destul de simple, dar şi complicate dacă nu prea ştii să te orientezi în teren. Ca să nu mă plictisesc definitiv m-am îndreptat către masa de la fereastră ca să văd despre ce e vorba. Am dat peste adrese... mi-am amintit de un text citit mai de mult... unde autorul proslăvea imaginaţia care, chiar şi în momentul în care citeşti mersul trenurilor, te poate face să naşti idei.
Imaginaţia mea nu putea concepe altceva decât iadul în clipa aia. Aşteptarea în anticamera iadului. Pe fereastră am observat că doamna care aştepta la uşă... nu se îndepăratase.
Am stat cam 10 minute în picioare şi alte 15 pe un scaun urmărind cum sunt oamenii aproape nişte maşini plictisite pe salariul minim plus bonuri de masă. În plus, bătrânul cu rucsac se plângea că a făcut munca în locul altui... şi că de acum n-o să mai fie din cale-afară de ambiţios în lucrul fără rost peste program... căci beneficiază alţii de pe urma sa...
În iad, însă, n-a fost chiar atât de cumplit. Doar o lecţie de politeţe. Hărţi. Greu la început. Condiţii... banalităţi. Ok. Suntem de acord... Dar nu aşa se face! Nuuuuu! Trebuie să te gândeşti, să analizezi... Ce să mai analizez, amice? Toată lumea ştie că asta e doar o soluţie de compromis! Nu mai asculta minciunile politicoase căutând speranţă în dânsele... Vei şti chiar de la respingerea apelului de a doua zi că... nu te poţi baza tot timpul pe vreme. Mai sunt şi zgomotele produse de avioane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu