Mă gândeam azi la sintagma: "M-am simţit în clipele alea ca ultimul om" - care se referă la faptul că în unele momente din viaţa lor oamenii se simt atât de ruşinaţi de propria existenţă încât au impresia că sunt cei mai necăjiţi de pe lume... "ultimul om" e ăla care cerşeşte de la viaţă mai mult decât poate să-i dea în clipa aceea: ar fi sperat ca să obţină o altfel de reacţie din partea unor indivizi şi totuşi aceştia nu s-au arătat îndurători. De fapt, asta e o lecţie pe care o învăţăm toţi la un moment dat: oamenii nu prea au îngăduinţă pentru ceilalţi. Şi pentru lucruri mărunte, căci astea de obicei provoacă cele mai mari neplăceri: chichiţe, detalii... mici amănunte care îţi subminează încrederea în tine aducându-te pe marginea prăpastiei: "ultimul om".
Dar dacă prin absurd ar exista "ultimul om" şi tu doar te simţi ca el... oare cum se simte acest "ultim om". Şi cine ar putea să fie? E cel mai nefericit din lume? În ce se măsoară această nefericire? în lacrimi? În trăire... dar trăirea nu poate fi exprimată aşa simplu în cuvinte, nu poate fi cuantificată... e subiectivă, de la o experienţă al alta. Deci dacă starea de "ultim om", de nimic pe faţa pământului nu e decât o iluzie... nu e decât ceva ce nu poate fi exprimat! iar a te simţi ca "ultimul om" nu e nici pe departe adevărat.
Nimic din ceea ce este uman nu ne este străin, dar intensitatea şi gradul de înţelegere a anumitor lucruri depinde de fiecare om... de disponibilitatea sa către a suferi sau a fi indiferent pentru anumite fenomene sau altele.
Dacă l-am indetifica cel mai exact pe acest "ultim om" - deşi asta e clar o utopie - am mai putea spune că avea vorbă cu m-am simţit ca ultimul om... oare nu s-ar pierde semnificaţia? Căci nu e deât un clişeu mestecat la infinit de cei care se simt într-un anume moment al vieţii lor nedreptăţiţi de soartă. Or, nedreptăţiţi de soartă sunt mulţi şi dacă toţi s-ar considera ca fiind parte din tagma ultimilor oameni atunci nu am ajunge nicăieri... Cine ar fi cel mai nedreptăţit? Asta implică subiectivitate! Toţi ne considerăm cei mai nefericiţi, dar dacă ne comparăm între noi de cele mai multe ori raporând situaţi corect vedem că de fapt putem găsi alte situaţii şi mai grele lui aşa mai departe!...
Nu există ultimul om, ci doar sintagma "ultimul om" - ca să desemneze o strare absolută, dar oamenii doar tind către el... fără să-l atingă niciodată!
Dar dacă prin absurd ar exista "ultimul om" şi tu doar te simţi ca el... oare cum se simte acest "ultim om". Şi cine ar putea să fie? E cel mai nefericit din lume? În ce se măsoară această nefericire? în lacrimi? În trăire... dar trăirea nu poate fi exprimată aşa simplu în cuvinte, nu poate fi cuantificată... e subiectivă, de la o experienţă al alta. Deci dacă starea de "ultim om", de nimic pe faţa pământului nu e decât o iluzie... nu e decât ceva ce nu poate fi exprimat! iar a te simţi ca "ultimul om" nu e nici pe departe adevărat.
Nimic din ceea ce este uman nu ne este străin, dar intensitatea şi gradul de înţelegere a anumitor lucruri depinde de fiecare om... de disponibilitatea sa către a suferi sau a fi indiferent pentru anumite fenomene sau altele.
Dacă l-am indetifica cel mai exact pe acest "ultim om" - deşi asta e clar o utopie - am mai putea spune că avea vorbă cu m-am simţit ca ultimul om... oare nu s-ar pierde semnificaţia? Căci nu e deât un clişeu mestecat la infinit de cei care se simt într-un anume moment al vieţii lor nedreptăţiţi de soartă. Or, nedreptăţiţi de soartă sunt mulţi şi dacă toţi s-ar considera ca fiind parte din tagma ultimilor oameni atunci nu am ajunge nicăieri... Cine ar fi cel mai nedreptăţit? Asta implică subiectivitate! Toţi ne considerăm cei mai nefericiţi, dar dacă ne comparăm între noi de cele mai multe ori raporând situaţi corect vedem că de fapt putem găsi alte situaţii şi mai grele lui aşa mai departe!...
Nu există ultimul om, ci doar sintagma "ultimul om" - ca să desemneze o strare absolută, dar oamenii doar tind către el... fără să-l atingă niciodată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu