duminică, 31 iulie 2016

Fair Play

Dacă vreți să știți ce a fost cel mai monstruos în fostele sisteme totalitare ale „cortinei de fier” puteți să aruncați un ochi asupra filmului Fair Play.

Și nu! Nu dopajul e lucrul cel mai monstruos. Faptul că unii sportivi - cu bună știință (sfătuiți de un medic) sau forțați de împrejurări - aleg calea trișatului se întâmplă nu doar în sisteme totalitare, ci și la casele democratice. Lance Armstrong a recunoscut că s-a ajutat de substanțe interzise ca să facă performanță. Până la urmă nu e o chestie monstruoasă asta. Ca să încerci să înșeli (la un nivel la care chiar contează) trebuie să ai un caracter murdar. Dar e uman până la urmă să vrei să câștigi, chiar și păcălind lumea!

Nu e în regulă să supui niște copii la astfel de experiente! De acord cu asta! Din păcate, sportul de performanță și exigențele de la nivel mondial împing pe unii să pună în practică programe care pun în pericol viața sportivului! Olimpiadele nu mai sunt întreceri în care se demonstrează o aptitudine, iar talentul nu mai e de ajuns. Nici măcar munca. Olimpiadele sunt acum concursuri în care se contorizează numărul de medalii... Iar când orgolii de asemenea speță intră în joc, ele aduc cu ele și soluțiile extreme!

Se pendulează între substanțe interzise și cele permise (a se vedea cazul Maria Sharapova). Iar ritmul competițiilor e din ce în ce mai alert! Abuzul de substanțe e considerat normal - dacă ele nu sunt explicit interzise!

Când cauți excepționalul cu orice preț, când competiția la care trebuie să faci față e extrem de dură ajungi să te împaci cu ideea că orice ajutor e binevenit. Viteza cu care se mișcă lumea asta ne obligă pe toți la măsuri dintre cele mai drastice. Trăim într-o lume de oameni dopați! În serialul Dark Net există un episod în care, vorbindu-se despre elita programatorilor, se aduc în discuție „nootropicele” - cocktailuri de droguri care ajută creierul să perfomeze mai bine.

Mie cel mai mostruos act al autorităților comuniste mi s-a părut șantajul: Vrei să-i sabotezi fiicei tale șansa la o viață mai bună?!!! Nu? Atunci trădează-ți un prieten. Relațiile tale cu dizidenții nu țin de domeniul privat!

miercuri, 27 iulie 2016

Jurnalismul de dezgropat Premiile Hugi

Intru rar pe Yahoo. Trebuie să-mi mai verific din când în când unele dintre conturile de e-mail - deși cred că o să văd cum se setează Mozilla Thunderbird și o să scap de problema asta... E frustrant fiindcă deși eu aleg în mod specific yahoo.com, browserul îmi afișează Yahoo-ul românesc (știu, pot să setez apoi ca browserul să-și amintească să intre pe versiunea americană a site-ului imediat, dar eu prefer să am browerele curate!).

Nu cunosc persoana care face indexul știrilor ce apar acolo, dar e clar că face o treabă destul de proastă. Azi am dat peste un text recliclat de pe descoperă.ro, care s-a inspirat de la gândul.info:




Textul a apărut prima dată anul trecut (2015), fiind semnat de către Adriana Stanca:


Site-ul gândul.info, de când a decis să concedieze fosta elită a redației - Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și alți editori care s-au reunit pe site-ul Republica.ro - a căpătat o înfățișare neplăcută în opinia mea. Sigur e dreptul lor să aleagă ce design vor...

Azi, lenea jurnalistică e urcată la grad de marketing. Dezgropăm un text general valabil la orice oră - cu toate că subiectiv - și-l așezăm în capul listei cu știri de interes cu tot cu greșeli.

Putem admite că e o simplă scăpare a unui deget care a alunecat pe tasta incorectă - într-o primă fază! - dar problema apare atunci când textul capătă alt titlu (deși destul de inexact la o numărătoare de degete!) și e promovat și pe alt site cu tot cu greșeala de rigoare. Fiindcă nu există nicio carte importantă de science-fiction care să fi obținut vreodată premiul Hugi! Căci el nu există! Există în schimb premiul Hugo - creat în onoarea lui Hugo Gernsback (sau Gernsbecher). Dar cine mai are răbdare să citească și să mai facă vreo coretură când trăim în epoca copy-paste - epocă în care oamenii copy-paste ajung premieri, procurori DNA sau miniștri?!...

P.S. În cartea sa, „Cronicile unei societăți lichide” (bine, titlul original în italiană e mult mai interesant construit, dar editura Polirom a decis să transforme subtitlul original în titlu pentru versiunea în limba română!), Umberto Eco vorbește într-un articol și despre copiatul de pe internet... Copiatul nu e chiar nociv în sine (nu întotdeauna), dar trebuie făcut cu cap remarcă Eco! Or, în cazurile Ponta sau Kovesi et. co. ... nu încape îndoială că s-a trișat fără iscusință!

luni, 25 iulie 2016

Finalul perfect nu e chiar atât de perfect

Din capul locului pot să declar faptul că nu mi-a plăcut foarte tare premisa de la care a plecat filmul A Perfect Ending. Adică, tu femeie ajunsă la menopauză, având ditamai statutul social, să te lauzi cu performanța de a nu fi avut în viața ta niciodată orgasm?! Chemați cartea recordurilor! Ce? Vibrator?! Oh, nu... grețos! V-am spus că femeia are și multe principii... Doar că are vreo trei copii proveniți din două relații... Și niciodată orgasm?!! Niciodată. Ăsta da personaj de science-fiction. Nici măcar din greșeală?! Nici...

Din păcate, viața-i scurtă - chiar și pentru personajele din sf-uri - iar când doamna cu coasa își face simțită prezența sub forma unui cancer, femeia începe să aibă confesiuni față de prietenele ei lesbiene. Vă întrebați de ce are tocmai niște prietene lesbiene?! Nici eu! Presupunerea mea ar fi: ăștia cu mulți bani nu-și permit să șadă la masă cu perverși de rând, trebuie să se remarce și în relațiile pe care le au! :)

Depășim situația ce aparține fantasticului și ajungem la clișeul propriu-zis: după o viață trăită într-un lux rece, Rebecca Westridge (jucată de către Barbara Niven) conchide că n-a avut niciodată parte de pasiune. Nu ne spune nimeni ce fel de copil a fost. Nici măcar ce fel de adolescentă. Știm doar că tinde către perfecțiunea pe care n-o atinge niciodată și are mania lui Phileas Fogg legată de respectare a orarului.

Ce credeți că o sfătuiesc prietenele ei?! Exact! Să încerce și cu femeile! Fiindcă astea fac treaba ca la manual!

Ezitările nu durează foarte multă vreme - doar avem aproape două ore la dispoziție pe care să le încărcăm cu alte ezitări și cu lungi și plicticoase scene de sex... - deci Rebecca ia în serios propunerea prietenelor lesbiene, care voiau să facă puțin mișto de ea. Hazardul face ca situația să se complice: taman în clipa în care prostituata (vibrator nu, dar... prostituate de lux... da; de ce vă mirați așa?!!! vibratoarele n-au suflet!) după vârsta și asemănarea ei (așa cum solicitase Rebecca) are o problemă și e nevoită să paseze clienta unei colege mai tinere.

Paris (Jessica Clark) e ceva mai artistă așa. În sensul că ea chiar pictează (cu puncte). Și nu refuză niciun client. Nici măcar pe ăia la vârsta a treia, care sunt niște domni și-s dispuși să plătească în plus pentru plăcerile oferite de ea. Doar că asta consideră că nu e necesar să suprataxeze moșii! LOL

Urmează un joc de-a șoarecele și pisica. Cele două personaje își dau târcoale, se resping... încearcă apropierea ca doi magneți care-și caută polii... și până la un punct situația e chiar comică. Nu, dar eu nu asta am cerut. Dar... parcă totuși bruneta aia misterioasă era mai mișto. Dar... e greu! Nu... nu, mai bine nu. Oh, oh... ce greu îi să ai parte de un simplu orgasm chiar și atunci când plătești pentru el. Trebuie să fie și niște pasiune la mijloc, între două felii de orgasm...

Rebecca are o familie disfuncțională ca multe familii din filmele americane. Soțul nu se ocupă de ea, ba mai mult abuzează de fi-sa (provenită din altă relație). Fiica abuzată nu pare așa afectată de evenimentul ăla. Locuiește în continuare cu toată familia, ba chiar dă sfaturi de viață fratelui vitreg. Sfaturi care-i dau un imbold lu' mă-sa să meargă din nou în camera aia de hotel pentru multele scene de sex cu Paris. Știți voi, genul ăla de sfat general valabil: niciodată nu e prea târziu să alegi ce-ți place în viață și să nu te lași influențat de presiunile din afară. Clișeul preferat al oamenilor cu îndoieli în suflet!

Duduia Paris ar fi putut avea o viață foarte plăcută alături de fostul iubit, dar l-a împins din greșeală în fața unei mașini și Aleluia! Își manifestă durerea în pictură/desen. Sau oferindu-se în totalitate clienților... Ce știți voi despre durere?!

Probabil că personajele astea defecte se înțeleg foarte bine între ele... Sau nu. Fiindcă după îndrăgosteala de o lună (săptămână sau cât o fi fost... fiindcă am piedut șirul scenelor de sex), Rebecca decide să încheie relația. Shakespeare optase pentru moartea ambilor tineri îndrăgostiți... Deși există și aici interpretări cum că Romeo n-ar fi chiar atât de tânăr precum îl înfățișează legenda. LOL Știm cu toții că și bătrânii au nevoie de sex (mai ieri în episodul 4 al sezonului 4 din Ray Donovan am putut-o urmări pe femeia (Diane Ladd) care se oferă să-l ducă pe Micky Donovan (Jon Voight) în LA spunându-i cavalerului: „N-o să se lingă singură, flăcău!” LOL).

Dar Rebecca n-o lasă pe frumoasa Paris să vadă cum trasformă cancerul persoanele pe care le iubești în chestii insuportabile - așa cum se întâmplă în Freeheld (cică inspirat din fapte reale; există și un documentar cu același nume!)... unde locotenentul Laurel Hester (Julianne Moore) luptă până la capăt pentru a-i obține niște beneficii legale după moarte partenerei ei, Stacie Andree (Ellen Page).

Despre beneficii legale se vorbește și în filmul nostru. Adică, Rebecca se luptă pe ultima sută de metri (în clipele când nu face sex cu Paris) pentru a obține părți egale din afacerea soțului ei pentru toți cei trei copii. Chiar dacă fi-sa e provenită din altă relație.

Și fiindcă suntem într-un film american unde totul trebuie să se termine cu bine: o convinge post-mortem și pe Paris să se dedice artei plastice și să abandoneze arta prostituției. Fiindcă ea nu este precum cea pe care o înlocuise la început. E un altfel de spirit...

miercuri, 20 iulie 2016

Jurnalismul de dezmințire

Se fac vreo 6 ani de când mă rugam de reprezentanții redației Obiectiv să-mi facă și mie un locșor pe acolo. Deși nu mi-a răspuns la primul e-mail, am fost perseverent și am retrimis mesajul până am primit și răspunsul de la Monica Paraschiv (am aplicat și eu ideea lui Andy Dufresne (jucat de Tim Robbins) din filmul The Shawshank Redemption). Eram tânăr, vag entuziast să obțin o slujbă în domeniul în care dădusem licența. Era singurul cotidian din oraș!

Dna Monica Paraschiv mi-a scris atunci că a fost în vacanță și, sanchi, de asta nu a reușit să-mi răspundă la timp. Am trecut peste scuzele penibile și am dat de alea jenante: pe scurt, e criză economică, am fost forțați să micșorăm numărul de pagini de la 24 la 16 și deci nu avem locuri disponibile în redacție. Dar cu prima ocazie în care o să apară vreo oportunitate o să fiu luat în calcul spre angajare. Bine, zic... dar mă pot oferi voluntar pentru niște practică neplătită. Din nou... tăcere! Mi-am băgat și eu pula și am căutat și altceva...

Prin martie anul curent, pe site-ul ziarului a apărut un anunț de angajare: reporter/redactor la Obiectiv. Când o instituție de presă începe să apeleze la astfel de metode pentru recrutarea personalului înseamnă că e la vale. La fel s-a întâmplat și cu Monitorul de Brăila. Fiindcă e simplu să găsești oameni pentru mass-media într-un oraș în care există o facultate (fie ea și privată) având specializarea jurnalism. Printr-o înțelegere cu universitatea, se acceptă primirea studenților pentru practică în redacție. Și s-o găsi unul mai răsărit (chiar la doi-trei ani) care să și rămână. Dacă ai structura de bază consolidată și din când în când mai aduci și oameni noi dispuși să învețe cu ce se mănâncă jurnalismul, atunci nu ai de ce să dai anunț în propriul ziar pentru angajare de personal. Fiindcă e greu să faci dintr-un cetățean care a lucrat în alt domeniu jurnalist. Nu imposibil! Ca instituție de presă ai, de asemenea, contacte cu toată tagma jurnalismului. Pentru performanță se alege un veteran cu priză la public, nu un novice amator!

De curiozitate, am trimis un CV online. Am primit și un telefon prin care eram chemat la un interviu de angajare! M-am și prezentat în ziua și la ora corespunzătoare. Ba chiar mai devreme. E adevărat, nu cu entuziasm. Am fost admonestat de dna Cati Lupașcu (dna Monica Paraschiv era și dânsa de față și trăgea serios din țigările subțiri... plângându-se de legea antifumat: „Pe noi ne dau afară ca pe animale” - puteam să amintesc și eu despre bun simț și civilizație... despre faptul că un nefumător nu are de ce să fie obligat să suporte efectele viciului altcuiva, dar chiar m-am abținut. Halal lumină care mestecă aceleași clișee de pe internet. Nimeni n-o dădea afară din propria casă când voia să se afume, ci o ruga frumos să iasă afară atunci când afuma și pe alții public!) că de ce nu citesc ziarul... Pentru că nu merită, doamnă. Nu merită! Fiindcă prezintă doar punctele de vedere ale instituțiilor publice. M-am plâns de comunicatele de presă de la poliție... având în cap numele Alina Mihai. De faptul că nimeni nu verifică sau nimeni nu prezintă și punctul de vedere al „inculpatului”! Presupusul infractor e infractor, chiar de n-a fost condamnat.

„Ah, dacă se întâmplă să dăm o informație greșită, ne sună oamenii la redacție! Și facem rectificarea a doua zi” LOL!!! Asta mi-a spus dna Monica Paraschiv!! Care pretinde că îți câștigă existența îndeletnicindu-se cu scrisul materialelor de presă! Sau conducând o gazetă. Eu în facultate am învățat că un bun jurnalist privește cu scepticism punctul de vedere oficial și încercă să-l contrazică. Așa iau naștere investigațiile. Asta mi-ar plăcea să citesc în presă: materiale în care se dovedește cu probe indubitabile că cineva minte sau încercă să-și ascundă urmele fraudelor... Nu ce spune un procuror despre o speță pe care o investighează!

„Eu nu pot să arunc cu rahat în justiție”; dar cine vă cere asta, doamnă?!!!! Faptul că aduci probe când s-a comis o nedreptate și că statul a abuzat un cetățean nu e sinonim cu aruncatul rahatului în justiție! Ci doar semnalarea unei nedreptăți! Orice explicație am încercat să-i aduc a fost în van! Dânsa purta flamura DNA cu credință, iar în loc de creier avea o serie de clișee legate de „justiție” și „stat de drept”. Asta în ciuda faptului că în urmă cu câteva minute vorbea despre implicarea afectivă în comunitatea locală - eu remarcând că evenimentele de caritate se află mai ales pe tarlaua fundațiilor de specialitate. Ziarele doar prezintă informații; nu e treaba lor să se implice afectiv! Ci să vâneze fapte de corupție și abuzuri... să facă anchete care implică muncă nu doar lamentări: „Cum afli tu informațiile astea?” Nu știu, doamnă! Eu nu m-am lăudat că fac presă; poate că-s la fel de leneș ca dumneavoastră și tocmai de asta n-oi fi bun de jurnalist, dar în calitate de cititor sunt al naibii de exigent. Și consider eu... pe bună dreptate!

Azi, ziarul a rămas cu doar 12 pagini de rahat. Iar prețul a fost ridicat la 1,50 lei! Cristina Dosuleanu a părăsit barca. Alina Mihai e tot acolo. Să copieze comunitate de presă de la poliție. Iar numele noi nu întârzie să dea cu bâta în baltă. Iată, domnă Monica Paraschiv, de ce e bine să verifici înainte să publici o informație:


Findcă reacțiile publicului dezamăgit de Alexandru Necula sunt următoarele:




P.S. Dar dacă o să vi se facă dumneavoastră personal o nedreptate cum o să reacționați, am mai aruncat eu la întâmplare? „Vorbim de sefeuri acum?” Am părăsit redacția atunci...