miercuri, 23 martie 2011

Ţineţi-vă... vin mâţele!

Mergeam prin oraş... pe undeva pe unde era liceul unde am învăţat eu carte (ce-mi place să spun aşa) şi ce văd la un geam:


P.S. de obicei oamenii pun la porţi sintagma "câine rău"... deşi mai mereu te sperie un lătrat furios o poartă unde nu există nicio inscripţie şi pare aşa liniştită... dar asta? Recunosc că sunt confuz... ce fel de pisici or fi acolo? din alea ca în reclame?

sâmbătă, 19 martie 2011

Man on Fire

Eram pe net şi căutam nişte informaţii despre Stephen Maguire – cel căruia i se mai spune şi „On Fire” (cu rimă, ca să mă exprim aşa) – şi am dat de numele acestui film. Am dat search pe google direct cu „on fire”, iar la început am fost sceptic în privinţa filmului. După titlu şi copertă am zis că e un film de duzină cu veşnice lupte. Dar ăsta m-a uns pe suflet. L-am văzut de vreo două ori până acum şi l-aş mai vedea!

Personajul interpretat de către Denzel Washington (foarte bun actorul) este un fost tip care s-a ocupat în trecut de misiuni speciale (anti-terorism, spionaj, chestii din astea...). A dat apoi în patima alcoolului pentru a uita ce a făcut. A trebuit să ucidă... armata implică şi acţiuni din acestea. Chiar îl întreabă pe un prieten de-al său, cel care i-a fost şi tovarăş de arme: „Crezi că D-zeu ne va ierta pentru tot ce am făcut?” Tăcerea însă e şi ea un răspuns... şi orice este comunicare. Şi se pare că ambii cred că ce s-a întâmplat în trecut nu se poate şterge pur şi simplu din conştiinţa lor. Căci cel mai dur judecător al fiecăruia e conştiinţa proprie. Acolo e şi D-zeul fiecăruia.

Prietenul acesta – devenit om de afaceri (mă rog, se ocupă cu hotelurile, restaurantele sau aşa ceva) – îi dă recomandare pentru un job de bodyguard pentru o fetiţă frumoasă şi deşteaptă. Deşi la început Creasy nu doreşte să se implice afectiv în relaţia asta, pe parcurs devine prieten al fetei.

Tatăl ei se pare că având probleme cu banii se hotărăşte să rişte o răpire a fiicei lui. Şi intrând în jocul avocatului său pierde. Acţiunea e mai complicată de atât, dar ce ne interesează pe noi este faptul că luând-o pe copilă de sub ocrotirea lui Creasy... oamenii au făcut o mare greşeală! El chiar înainte să se pună serios pe picioare (fusese împuşcat atunci) începe să cerceteze pe cont propriu – ajutat şi de un reporter (femeie) de un ziar local şi chiar un alt tip cu putere în structurile statului – ce s-a întâmplat de fapt în cazul răpirii. Şi-i ia pe rând: pe toţi cei implicaţi. De la cel mai mic... până la „Voce” - capul tuturor răpirilor. Bine, trebuie să amintesc şi asta: este ajutat de prietenul său şi face rost de un întreg arsenal. Pistoale, grenade... tot ce trebuie! Adică, omul nu e chiar un nimeni cu un cuţit care-şi face dreptate. El se pregăteşte de război!

Apare şi numărul 20 al revistei Ideea.



ideea nr 20

sâmbătă, 12 martie 2011

Legendele Palatului – Prinţul Jumong

Este serialul pe care-l urmăresc cu interes în acest moment. Îmi place pentru că spune o poveste captivantă, care m-a prins cu totul în ea. Aştept cu interes fiecare episod. Mă exasperează faptul că toate se încheie indecis, parcă aş citi o carte care ar avea final deschis. Şi mă face să mă întreb oare ce s-ar putea întâmpla mai departe. Dacă s-a dus dracului o întreagă armurăria şi a murit fiul înpăratului Jumong ce se va întâmpla. Eh, aflăm episodul următor că de fapt fiul împăratului nu a murit, ci a prins şi pe unul dintre cei care au făcut rău imperiului care avea doar 15 ani... deci totul pare că merge mai departe. Dar nu e aşa pentru că există câte un complot peste tot. Niciodată oamenii nu sunt fericiţi cu poziţia pe care o ocupă şi, în loc să încerce să intre în graţiile celor care au o mai mare putere, să-i ajute să conducă mai bine, nu fac altceva decât să le dea la cap şi să pună în frunte pe cineva docil şi uşor de controlat. De obicei tineri. Ca să vezi cât de invidioasă poate să fie lumea pe succesul altora. Şi în loc să respecte un conducător capabil şi care reuşeşte să ridice un adevărat imperiu aproape din nimic, unii din cei pe care chiar împăratul i-a cruţat în trecut preferă să-l vadă mort. Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Ba mai mult... aceşti oameni preferă să se vândă altora, să fie obedienţi faţă de nişte străini şi să aibă o oarecare influenţă în popor – dar dată de puterea autorităţii străine – decât să încerce să ajungă la un consens cu cei de acelaşi sânge. Îmi place modul cum e pusă problema aici. Nimănui nu-i convine să fie cotat mai slab... deşi se vede clar că o anume strategie e mai proastă decât alta.

Ce mi se pare totuşi aiurea la acest film? Modul în care vorbesc personajele... când se adresează unei persoane cu un rang mai mare... zici că sunt constipate. E acolo şeful armurărie un personaj tare ciudat. Şi modul lui de a vorbi, de a se comporta mi se pare greu de acceptat. Artificial. Se strofoacă prea tare şi nu mă impresionează deloc. Aş vrea să remarc şi modul în care se adresează oamenii acolo. Dacă e împărat îi spun într-un anume fel, dacă e prinţ îi spun nu mai ştiu cum... fac plecăciuni şi tot tacâmul. Ciudat mod de a se comporta. Lume bizară. Apoi e povestea romanţioasă legată de o căsătorie anterioară a împăratului Jumong cu fiica unei căpetenii de trib ce i-a salvat în trecut viaţa, dar care a pierit odată cu tribul său. E bine şi cu lacrimi... dar... eh, asta e şi o chestie de gust.

Dar cine e acest Jumong? Păi, e fiul unui mare războinic, adoptat de prietenul acestui răzbinic – care a devenit peste ani şi rege. Complicate sunt căile astea ale domniilor. Şi popoarele chiar respectau faptul că pentru a fi conducător suprem într-un stat trebuie să ai descendenţă nobilă. Şi ce face acest Jumong? El pleacă din regat – fiind şi nevoit să facă asta pentru că cei doi fraţi vitregi îi pun gând rău întrucât le-ar putea ameninţa succesiunea la titlul de rege – şi împreună cu trei vagabonzi îşi crează o întreagă armată. Armată care cu ce se ocupă într-o primă fază? Cu nimic altceva decât cu jefuirea caravanelor chineze ce se perindau prin arealul lor de răspândire. Cum era filosofia lui Niccolò Machiavelli? „Scopul scuză mijloacele, dacă scopul este nobil”. Crează în jurul acestei armate şi o mică aşezare omenească formată din sclavi ai Imperiului Chinez, dar ei atacă orice caravană chineză şi le fură merinde, ucigându-i pe cei care se opon. Oricum Jumong vrea să răzbune moartea tatălui său... care a fost distrus practic de conducătorii chinezi. Şi apoi, profitând de nişte conjuncturi favorabile Jumong pune bazele unei noi naţii... care va avea mult de suferit la început. Mi se par prosteşti comportările „preoteselor”. Şi ideile că ele ar fi avut într-adevăr puteri magice. Şi că ele pot prevedea sau nu viitorul sau pot vindeca unele răni mai speciale. Sau mor trăsnite de fulger când încearcă să blesteme pe cineva. Mai reală mi se pare lupta pentru putere şi ura. Ura care se iscă între cei de acelaşi sânge din cauza unor avantaje, titluri. Şi aşa mai departe. Sunt unii care aplică aceeaşi tactică de mai multe ori pentru a prelua tronul. Din păcate nu învaţă niciodată din trecut. Şi sperând că filosofia „divide et impera” se pliază oricum şi oriunde numai aplicată doar aşa la suprafaţă îşi dau de gol propria prostie. Ce bine că au pe cine să dea vina. Un sfătuitor... e întotdeauna bun când iei propriile decizii.

A apărut şi revista Ideea Nr. 19

ideea nr 19

luni, 7 martie 2011

Rămâi cu bine Solo!

Poate că ar putea să nu vă placă, asta pentru că în scenă nu se întâmplă aproape nimic. Se intră direct în intrigă: se urcă în taxiu bătrânul William care-i cere lui Solo să-l ducă până la o anume dată într-un loc de unde vrea să sară... să se sinucidă. Dar pe parcursul acţiunii nimeni nu vorbeşte în mod clar despre asta. Solo încearcă din răsputeri să-i arate cât de plăcută e viaţa banală; da! banală în cel mai pur sens al cuvântului: îl duce la biliard, îi vorbeşte de fundurile mari ale unor femei... William remarcă la un moment dat că lui Solo chiar îi plac femeile cu fundul mare, i se naşte primul copil lui Solo, el merge la fotbal, învaţă ca să ia un interviu, îl duce la o băută pe William... îl lasă chiar să-i vadă viaţa: cu certurile cu soţia lui, o aduce cu sine şi pe Alex (cred că era o fată a nevestei dintr-o relaţie anterioară - de care nu se aminteşte)... şi tot aşa. Totul normal, omul încearcă fără să facă prea multă filosofie despre viaţă să-l convingă pe William să găsească măcar un lucru care să-l lege de viaţă: îi aminteşte că a avut o motocicletă Harley, că are chiar un tatuaj, probabil a făcut parte dintr-o gaşcă... găseşte chiar o poză în buzunarul jachetei lui şi-l întreabă dacă are copii. Dar William pare că a decis deja. Pentru el nu mai există nimic, absolut nimic. Şi chiar dacă îi face cum s-ar zice nişte favoruri lui Solo el păstrează o distanţă rece, raţională în sine. Se enervează când Solo îi aminteşte de fiul său (sau cel puţin asta înţelegem) - cel care vinde bilete la un cinema. William îi face o glumă legată de filmul recomandat: lui cică i-a plăcut enorm şi îşi notează într-un carneţel că are zâmbetul specific mamei lui... Pare că-l va concedia pe Solo din postul de şofer oficial al aventurii sale, dar Solo vrea să-l salveze şi nu renunţă atât de uşor. Încearcă să păstreze distanţa... şi să caute în jurul lui William ceva ce l-ar putea face să se răzgândească. În acel carneţel găseşte şi o însemnare despre Alex... pe care o consideră o fată deşteaptă - deşi nu are decât vreo 7-8 ani.
Filmul am mai spus este absolut banal, deci uman! Normal, fără nimic strident în el: mici reglări de conturi în cartier, sport, televizor, vânzare de haine, hamburgeri şi poze pe telefon (nu pe hi5 sau pe alte reţele de socializare), certuri în familie, moteluri înguste... etc. E rupt din viaţă. Fără replici tari, fără artificii stilistice pentru a sublinia ceva. Doar dorinţa umană a unui ins de a-l convinge pe un altul să nu se sinucidă. Doar atât. Ce faci atunci când cineva e decis, dar decis fără doar şi poate? Cum îl ajuţi?
Solo apelează într-un final la ceva pur şi drag oricui: un copil mic şi deştept. Îi cere lui William să o ia şi pe Alex în drumul către înălţimi. Singurul moment care ar putea să-ţi trezească fiori reci pe şira spinării e scena în care cei doi se despart pentru totdeauna: William bătrân, cu pungi grele în jurul ochilor, părul cam aiurea, îmbrăcat destul de modest şi tânărul Solo - negrul de vârstă matură, cu ochii roşii - se privesc fără să-şi adreseze niciun cuvânt! Acea tăcere poate face cât o mulţime de cuvinte...
Filmul se încheie cu Alex şi Solo în maşină - acesta din urmă dezamăgit că nu a reuşit să facă nimic şi l-a condus pe William către moarte. Acelaşi peisaj superb de toamnă şi pe drumul de întoarcere - nişte păduri foarte frumoase colorate în roşu, galben şi verde de toamnă... e un anume tip de peisaj! E frumos. Ciudat să alegi o asemenea splendoare a naturii ca să-ţi pui capăt zilelor, dar nimeni nu explică de ce vrea William să moară. Nu are nicio boală (Solo i-a verificat medicamentele şi nu erau decât nişte chestii pentru diverse alergii), soţia cică ar fi pierdut-o cu vreo 30 de ani în urmă, fiul lui (dacă e fiul lui) părea în regulă... Niciun discurs filosofic, artificial despre sinucidere nu ţine omul. El e doar hotărât să o facă! Ceva în el murise şi trebuia să moară şi el... aşa a decis. Nu ştim de ce! Îl plăteşte gras pe un taximetrist şi apoi se desparte de el fără cuvinte. Şi se aruncă de pe muntele în care există curenţi foarte puternici care aduc înapoi băţul pe care Solo îl aruncă acolo. Sau aşa ne face să credem dezamăgirea de la final a lui Solo: care îi răspunde cu greu lui Alex... la întrebările din cartea cu acele chestionare pentru acel interviu pe care într-o primă fază Solo l-a ratat. Ea încearcă să-l scoată din acea stare, dar se vede pe chipul său... că îi este greu să accepte ce a făcut.
Un film uman, dar care ar putea să plictisească. Pentru că pare că nu se întâmplă nimic deosebit în el. Nicio împuşcătură, nicio luptă, nicio replică tare... doar clişee de cartier american, doar un taxi, doar băutură... şi discuţii despre femei. Chestii absolut obişnuite. De aceea poate plictisitoare... poate!!!!!!!

P.S. Ca să nu avem vorbe la proces: aceasta este o opinie proprie şi personală!

sâmbătă, 5 martie 2011

Seringa

Acum ceva zile am văzut faptul că la televizor (cel din camera alăturată aşa cum v-aţi obişnuit) se dezbătea cazul unui om care a cerut să fie eutanasiat pentru că nu mai poate să-şi facă un rost. Are o vârstă înaintată şi firma la care lucra a dat faliment. A încercat să-şi depună dosarul pentru pensie anticipată, dar a fost refuzat. Corect-incorect... nu ştiu! Cică nu ar fi avut vechimea necesară în muncă. Bine! Omul negăsind nicio soluţie a încercat să strige pentru ultima oară către autorităţi, prin această cerinţă. Şi a ajuns subiect la televizor. Cred că era la Realitate Tv...

Acolo era o doamnă care poseda un cinism incredibil. Susţinea următoarea idee: să se angajeze, că n-a învăţat o limbă străină, că dânsa ştie oameni care lucrează şi la 80 de ani... e adevărat munci intelectuale. A fost cineva în platou care i-a spus: Doamnă mai uşor cu pianu' pe scări! Nu trebuie neapărat să ştii o limbă străină ca să te angajezi în ţara ta. Mai ales dacă faci şăibi şi dai la cheie. (nu ăsta era mesajul, dar aşa trebuie luat) Că aşa au fost vremurile în trecut. Nu era neapărat să ştii o limbă străină, nu se punea accent pe aşa ceva. Şi nu toţi sunt intelectuali. Unde am ajunge dacă am avea numai proiectanţi, visători, vizionari... creatori, dar realizatori ai proiectelor ca atare nu. Apoi femeia aia a dat-o la întors că nu e vorba numai de o limbă străină... să ştie să repare maşini. Să facă nu mai ştiu ce. Să se zbată! Să muncească pentru că la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă sunt nu ştiu câte posturi.

În primul rând că posturile alea sunt la nivel naţională: omul locuieşte şi el într-un anume oraş. Acolo poate nu se cere meseria lui. Ce ar trebui să facă? Să se mute? Dacă nu se poate întreţine acum, atunci cum o să se întreţină în altă parte şi să-şi întreţină şi familia?... că are chirie, masă... etc. Nimeni nu te ajută cu aşa ceva! Nimeni. Apoi, la o vârstă înaintată nu te mai angajează nimeni! Între tine şi unul de 30 de ani îl va alege pe cel de 30 de ani pentru că asta este şi patronul ăla e cinic. Nu-i pasă de situaţia ta, el trebuie să-şi facă afarea să meargă. Un om în vârstă e şi un factor de risc mai mare, oricât ar fi de competent.

Însă auzeam vehemenţa din vocea acelei femei, care vorbea de limbi străine. De parcă am avea nevoie de o ţară de intelectuali. Care să nu mai pună botul la ce spune dânsa. Din păcate sunt mult prea mulţi cei care mestecă nişte clişee auzite la televizor ca pe nişte bomboane de-a gata, care se uită în gura unuia şi altuia ca la cel care vine cu lumina şi demagogia este considerată vorbă înţeleaptă. Trist, dar prea adevărat pentru un sistem în care nu vor mai fi bani să se plătească pensii, salarii şi altele. Pentru o lume fără speranţe... nu are de ce să-ţi pare rău că se întâmplă ce se întâmplă. Îi înţeleg perfect pe cei care se injectează. E mai bună o iluzie, decât privirea cinică şi vocea desuiată a celorlalţi.


A apărut şi revista Ideea - deja la numărul 18
ideea nr 18