duminică, 30 ianuarie 2011

Snooker contra timp

Pe 28 ianuarie 2011 a început ediţia inaugurală a turneului Shoot Out Snooker. Azi se va alege şi învingătorul acestei competiţii de la Blackpool, Anglia. Ideea e destul de simplă: e un snooker aproape clasic, la care se adaugă alte reguli. Ce e de reţinut este faptul că e chiar mai rapid decât Premier League, iar jucătorii pot să tragă de timp. Bineînţeles, în limita regulamentului... dar o pot face.
Noul concept este asemănător cu PowerSnooker-ul, dar este şi destul de diferit. Un frame care să dureze doar 10 minute maximum trece mult mai repede decât cele 30 de minute specifice întrecerii cu ediţia inaugurală pe 30 octombrie 2010.
În prima zi, publicul a fost asemănător cu cel de la Power Snooker: o ceată cu grohăituri zoologice datorate excesului de alcool. Un spectacol cu totul dezagreabil şi nespecific sălilor de snooker. Acolo domneşte liniştea, iar spectatorii ştiu când să aplaude şi când nu. Am înţeles că trebuie să fie mai liber acest nou concept, dar dacă-i dai omului un deget el nu trebuie să-ţi ia întreaga mână! Aşa că presupun că spectatorii au fost fie avertizaţi, fie li s-a interzis alcoolul, fie eu mai ştiu ce... dar a doua zi s-au comportat mai bine. Nu excelent, dar au înţeles totuşi când e cazul să facă atmosferă şi când trebuie să-l lase pe jucător să se concentreze. Că ei pun presiune uneori inutil pe un sportiv, care poate să clacheze. Sigur că atunci când jucătorul cheamă publicul de partea sa acesta să se manifeste, dar când e nevoie de linişte atunci să fie linişte. Că aşa reuşeşte să producă evoluţii interesante. Altfel nu e decât un tip care joacă la nimereală.
Apropo de asta: sesiunea şaisprezecimilor a fost cea mai spectaculoasă de până acum: Rory McLeon - a câştigat printr-o lovitură la bila neagră făcută la fie ce-o fi! Şi aşa pierdea dacă nu ajungea bila în buzunar. Dar ea s-a dus în colţul superior din dreapta... Apoi Neil Robertson reuşeşte să introducă aceeaşi bilă neagră şi să câştige iar un meci in extremis. În chiar ultima secundă! Abia aştept deznodământul din noaptea aceasta. E plin de adrenalină turneul şi dacă o să avem parte de meciuri la fel de interesante, cu riscuri asumate în lipsă de altceva, va fi foarte bine. Căci vedeţi voi, dacă la snookerul clasic aveai tot timpul din lume ca să revii, aici limita de timp şi regula cu atingerea mantei fie de bila obiect, fie de bila de joc după fiecare lovitură care nu trimite bila obiect în buzunar... pun jucătorii în situaţia de a risca. Pentru a-l ajunge pe adversar din urmă trebuie să punctezi. Altfel... greu să faci un snooker. Iar el va trage de timp... dacă refaci poziţia. E mai greu la 2 minute şi ceva rămase. Şi 40 de puncte avans. Aşa că "tragi" din orice poziţie. Alergi în jurul mesei... E amuzant pentru privitor un astfel de spectacol. Am citit undeva că seamănă cu circul... Voia să pară ceva peiorativ. Pentru că circul... adevărat e făcut de artişti. Şi jucătorii de snooker sunt şi nişte artişti. Mulţi dintre ei... chiar asta sunt.

S-o terminat Austalian Open

Cum era de aşteptat Kim Clijsters a câştigat la feminin turneul de Gran Slam de la Melbourne. Ea a învins-o în finală pe chinezoaca Na Li. Am văzut lacrimi la final pe chipul belgiencei. Ea a ţinut şi un discurs emoţionant. Dar pe teren a fost tot timpul foarte serioasă, cu atitudinea aia în care îţi repeţi non-stop că nu trebuie să te laşi impresionat de nimic. Ca la final să poţi să verşi lacrimi de bucurie. Na Li a jucat excelent, a luat primul set, dar Kim... a fost mai bună. Ambele jucătoare merită felicitate pentru acest meci. Şi Na Li... a susţinut un discurs emoţionant la final, mai mult prin felul cum a spus decât prin ce a spus... însă a suportat mai bine statul de om care pierde.
Pe de altă parte Andy Murray a suportat mai greu ideea că nu a învins. Mai ales că Nole Djokovic l-a surclasat în trei seturi. Am văzut pe chipul lui că nu-i place că e acolo. E greu să vezi că ai talent, că te antrenezi din greu... că faci până la urmă tot ce ţine de tine ca să fii cel mai bun, dar te-ai născut în epoca lui Nadal şi Federer... şi rămâi chiar şi în spatele lui Novak Djokovic. În aceeaşi situaţie se află şi sârbul, însă, după victoria în faţa lui Federer, el a dovedit că poate să devină al doilea tenismen al lumii. A câştigat al doilea titlu de Grand Slam (tot aici al Australian Open în 2008), iar confirmându-şi practic valoarea. Mi s-a părut că s-a stăpânit mai bine, nu a izbucnic în lacrimi, a fost şi el emoţionant la discurs, dar per total... bucuros cum era şi normal.
Finaliştii au oferit un spectacol frumos, însă nu extrem de tensionat. Chiar dacă a revenit fiind condusă cu un set, Kim a dominat apoi înfruntarea în ultimul set. Iar Nole... l-a dominat de la un cap la altul pe adversarul său. Scoţianul a avut în faţă un jucător care se apără mai bine decât el. Nu a mai reuşit o evoluţie ca la Paris Bercy... atunci când în faţa lui Robin Soderling a fost asemeni unui zid.

Teoria inspiraţie

Se preia de la un cercetător avizat (de preferat care are notorietate) o formulă alchimică ce va fi aburită cu un strop de melancolie. Se dansează pe lângă această formulă cu o serie de litere într-o coregrafie, de preferinţă, originală şi pe aria unui vodevil expresiv...
După ce activitatea aceasta foarte răbdătoare pare să fi luat sfârşit rezultatul va fi un hibrid de laborator destul de complex şi oarecum închegat. Dar nu aici se opreşte toată treaba asta. Produsul contuarat ar fi de dorit să trăiască: să meargă pe stradă, să o salute pe mătuşa şi să emită vorbe ce merită citate etc., etc. Altfel, munca se dovedeşte a fi în zadar.
Ar fi necesar, în consecinţă, să i se insufle viaţă – precum a făcut Zeul pentru primul om, Adam. Dar, să stăm şi să implorăm cerurile în speranţa că minunea se va mai realiza încă o dată ar fi ridicol – şi cam nepotrivit cu timpul. Soluţi: o transfuzie din propia viaţă către eternitate sa nu!

A apărut Ideea Nr. 13


ideea 13

vineri, 28 ianuarie 2011

tenis, nu glumă

Dacă ieri Novak Djokovic a dispus în trei seturi intense de Roger Federer, azi s-a desfăşurat un meci şi mai frumos în cadrul turneului de la Melbourne. Andy Murray l-a învins în cele din urmă pe David Ferrer în patru seturi, greu... după o luptă îndârjită şi obositoare. Spaniolul a început bine meciul şi a luat primul set jucând aproape perfect. Cu un simţ al conservării eliminat el, însă, a făcut risipă de energie... a turat motoarele proprilui corp la maximum, dar a meritat. Spectacolul realizat de cei doi pe suprafaţa rapidă de la Australian Open a fost unul de o calitate superioară. Ambii au găsit - mai ales în primul set - nişte unghiuri pentru mingi... aproape de neimaginat. Parcă le-ar fi pus cu mâna acolo, însă le puneu cu racheta de tenis la o viteză uluitoare. Meciul a fost atât de atractiv că au venit şi păsările să-l privescă. Şi la cel dintre Novak Djokovic şi Federer am avut parte de nişte zburătoare...
Din păcate pentru Ferrer, el nu a reuşit să-şi adjudece mingea de set pe care a avut-o pe serviciul lui Murray... şi astfel s-a făcut 1-1 în tie-break. Setul doi a fost la fel de intens ca şi primul... combatanţii întinzându-se la maximum după fiecare minge. La multe ratări se auzeau mugetele înfundate ale lui David... şi strigătele lui Andy... care încerca să-şi explice sieşi că nu face bine, că nu acela e jocul pe care trebuie să-l practice.
Căzut fizic şi mental după pierderea celui de-al doilea set, David Ferrer îl cedează mult mai uşor pe următorul, deşi în ultimul game de pe serviciul lui Murray el îi spune adversarului său că încă poate să joace şi încă îi poate pune mari probleme! Ba chiar că ar fi capabil să revină în acel set. Ceea ce însă nu s-a întâmplat.
Porneşte însă slab setul patru pentru Ferrer. El îşi pierde serviciul... şi Murray face deja 2-0. Dar David nu se lasă. El întoarce break-ul şi merge din nou cap la cap cu oponentul său. Al doilea tie-break al meciului este luat tot de scoţian... Dar spaniolul merită toate aprecierile. A jucat un meci mare! A pierdut într-un mod frumos dând tot ce avea mai bun. Însă Murray e mai talentat ca el şi s-a mobilizat mai bine la mingiile importante. Felicitări... ar fi foarte frumos să avem şi în finală un meci la fel de intens şi jucat la acelaşi nivel ridicat... în care ambii combatanţi să nu se menajeze deloc. Am să fiu de partea lui Nole... deşi am un respect foarte mare şi faţă de Andy. Ciudat e că la fel ca Na Li... şi scoţianul a spus că nu şi-a dat seama că e o minge decisivă atunci când i-a anulat posibilitatea de a face set lui Ferrer. A crezut că scorul e altul... de aceea a jucat cu dezinvoltură. Fie că bravează sau nu... a făcut totuşi un meci bun. Merita să câştige. Deşi eu am ţinut până în ultima secundă cu Ferrer pe care l-am văzut capabil să revină. Din păcate nu s-a întâmplat asta... dar aşa e în viaţă. trebuie să iasă un câştigător, iar cel care e mai puternic psihic... câştigă. Căci a căzut pur şi simplu şi fizic, dar şi la nivel mental în setul cedat uşor... şi asta a contat în economia meciului. Poate că dacă ar fi luptat mai tare atunci ar fi avut şanse mai mari în setul patru... Poate!

joi, 27 ianuarie 2011

Cu cine să ţin?

În finala feminină de la Melbourne (e vorba de un turneul important de tenis: Australian Open) au ajuns două din jucătoarele mele favorite. Na Li a învins-o pe cea care este actualmente numărul 1 la nivel mondial, Caroline Wozniacki. Daneza şi-a adjudecat primul set, dar nu pentru că a jucat strălucit, ci pentru că Na Li, dorindu-şi prea mult victoria, a făcut prea multe greşeli. Multe din atacurile ei au ajuns dincolo de linia de fund a terenului. Dar erau făcute de ea... în niciun caz provocate de Caroline. Aceasta din urmă nu a practicat un tenis chiar de calitate, meciul a fost lent... şi lipsit de evenimente majore. Rar mai accelera şi jucătoarea din Danemarca, mai făcea câteva puncte bune. În rest... multe greşeli din partea chinezoaicei. M-a exasperat efectiv! Caroline a ajuns să aibă chiar minge de meci, însă Na Li... a dovedit că se descurcă bine când este condusă, că face faţă presiunii... şi a întors setul al doilea în favoarea ei. Şi, deşi a cam ezitat la un moment dat, totuşi chinezoaica... nu m-a dezamăgit şi a câştigat şi setul al treilea şi implicit şi meciul. Este pentru prima dată într-o finală de Grand Slam. După meci a fost foarte simpatică spunând că nu prea a putut să doarmă în noaptea precedentă - dar nu din cauza faptului că s-a gândit la meci, ci din pricina faptului că soţul ei (care îi este şi antrenor) a sforăit toată noaptea... Cică s-a trezit de vreo două trei ori. Să vezi, dragă Na Li... că te pune el la antrenamente atât de obositoare că n-ai să-l mai auzi sforăind fiind ostenită. Sau ăsta e motiv de divorţ. Păi, să-l faci de râs în faţa publicului? Şi unde mai pui că a mai spus că ea nici nu şi-a dat seama că are minge de meci... deci nu a simţit nicio presiune când a jucat. Simpatică oricum!
În cealaltă semifinală, Kim Clijsters nu a avut absolut nicio problemă cu Vera Zvonareva. A câştigat lejer în două seturi - în care s-a înregistrat acelaşi scor (6-3). Vera, cu toate că vorbeşte cu sine foarte teatral în public - mi-e simpatică pentru felul ei de a fi, nu a reuşit să-şi dea cele mai bune sfaturi. Kim a fost puternică la toate capitolele şi nu i-a dat nicio şansă. Adevărul e că nici Vera nu şi-a dat nicio şansă... nereuşind să-i pună prea multe probleme pe serviciu belgiencei.
Deci în finală se vor întâlni Na Li şi Kim Clijsters. Ţin cu ambele... când au meciuri cu alte adeversare... cu care nu ţin... Aş înclina să fiu în această finală de partea chinezoacei. Aşa... pur şi simplu, dar ce a făcut ea? Pe de altă parte Kim... ce a făcut? A eliminat-o din competiţie pe favorita mea numărul 1, Agnieszka Radwanska. Nu mă întrebaţi de ce sunt mereu de partea ei... n-o să vă spun decât că nu din cauza numelui. Care e destul de simplu de pronunţat, totuşi se scrie... ca în poloneză. Deci toate atuurile pentru Na Li. Totuşi din ce am văzut Kim are toate şansele. Deci cu cine să ţin?

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Suburbii (6)

Motto: „Râsul e ca ştergătorul de parbriz: nu opreşte ploaia, dar îţi permite să îţi vezi de drum.” (Jeanne Wasbro)
Povestea de faţă este una cât se poate de imaginară. Asemănările cu lumea reală sunt întâmplătoare. I-am cerut Zeului să mă facă om; priveam lumea de la înălţime şi... mi se părea inexplicabilă forfota ei. Şi el mi-a îndeplinit dorinţa într-o zi de iunie. Eu porumbelul sălbatic, „prea sălbatic”, am căpătat mâini în loc de aripi, nişte picioare pe care să-mi sprijin un trup destul de firav. Dar Zeul a uitat să-mi echivaleze şi mintea... cu cea umană. Eu rămăsesem la a mă mulţumi cu firmituri la fel ca în viaţa anterioară. Îmi pusesem nişte ochelari cu lentile foarte groase, care să mărească lumea, pentru că nu-mi era la îndemână să admir priveliştea decât prin ochii mei de porumbel sălbatic.
Am devenit ceea ce lumea ar considera un om de nimic. Mi-a fost dificil la început să mă adaptez la noua viaţă: instinctual mă aruncam după grăunţele pe care cetăţenii le azvârleau păsărilor pe stradă. Unii dintre acesti oameni mă luau la şuturi şi-mi spuneau ceva ce suna în mare parte cam aşa: „Ieşi dracu' de boschetar! Lasă păsările în pace!” - neştiind că acolo în caldarâm erau prietenii mei cei mai buni. Şi că ei se bucurau că nu am uitat de unde am plecat! Că nu mi-am uitat vechile obiceiuri. Alţii mă priveau cu milă şi-mi întindeau o pâine, până când a început să-mi fie ruşine! Şi nu m-am mai îndeletnicit cu adunarea grâului tratat chimic de pe jos. Şi am învăţat şi eu ca atunci când mă aşezam pe o bancă în parc să dăruiesc la rândul meu frimiturile de la senvişul cu şuncă micilor animale.
Nici cu hainele umane nu m-am obişnuit. Pentru că se rup, se murdăresc... trebuiesc purtate într-o anume formă, după anumite criterii... la anumite momente. Te zăpăcesc de cap dacă nu ai suficienţi bani să-ţi cumperi unele ca lumea. Când aveam penajul meu gri natural nu râdea nimeni de mine...
Într-o zi mi s-a întâmplat ceva... nici nu ştiu cum să cataloghez evenimentul cu pricina. Stăteam pe o bancă în parcul din oraşul în care era rezident şi atunci când aveam aripi, un parc destul de sălbatic. Era linişte. Pusesem pe mine celebrii blugi şi un tricou cam lălâi. Aveam sifoanele la ochi... şi eram îngândurat. Aveam privirea pierdută undeva la orizont. Lângă mine s-a aşezat o tipă. Era blondă şi-şi asortase şi o rochie galbenă ce se aşeza bine pe corpul ei suplu. Avea un chip plăcut, un zâmbet perfect, calm... care m-a trezit cumva din amorţeală. Eram neras de vreo cinci zile şi sigur aveam o mutră dezagreabilă. Mă întrebam de ce s-a aşezat lângă mine... Purta la gât un lănţişor de care atârna un crucifix mic, care era coborât taman în decolteul epitetic al duduii... Acest Crist plasat strategic acolo te făcea să crezi că el... a fost răstignit tocmai pentru acel „prea” din porunca a VII-a. Adică, pentru a-l pecetlui. Nu pentru a-l elimina!
Ciudat mi s-a părut că fata s-a aşezat foarte aproape de mine. Citisem undeva că una din cele mai importante fantezii erotice ale femeilor este aceea în care ele fac sex cu un tocilar... sau cu un gunoier. Eram ceva între cele două... în acel moment. Şi mi-am zis că ăsta o fi motivul. Aşa că am început să visez cu ochii deschişi uitându-mă la făptura din preajma mea. Ea avea acea atitudine superioară şi părea mulţumită că eram fermecat de frumuseţea ei. S-a apropiat şi mai tare de mine, iar eu am înghiţit în sec. Mă aşteptam să se întâmple dintr-un moment în altul... şi-a lăsat capul într-o parte şi m-a întrebat: „Pot să-ţi fac ceva?” şi veni ceva mai spre mine. Având în vedere limbajul trupului am crezut că vrea să mă sărute. Am dat afirmativ din cap... ca să constat că şi-a scos din poşetă un pet cu apă plată şi mi l-a turnat foarte amuzată în cap. Eu nu am zis nimic... am reîntors privirea spre orizont şi am rămas cu ea înfiptă acolo, ca un cuţit într-o rană. Iar ea s-a îndepăratat ca şi cum nu ar fi fost. A lăsat în urmă acea bucată umedă de pe chipul meu... menită, probabil, să mă trezească... sau aşa spera acea fiinţă ce stătuse pe aceeaşi bancă pe care stau eu...
P.S. Aceasta a fost mărturisirea scrisă a personajului nostru F din Suburbii (5).

A apărut şi revista Ideea nr 12
ideea nr 12

vineri, 21 ianuarie 2011

Cum e să te lovească glonţul

„Întreaga experieţă de a fi lovit de un glonţ e foarte interesantă şi cred că merită s-o descriu în amănunţime. [...]
Aproximativ vorbind, am încercat senzaţia de a fi au centre unei explozii. Mi se părea că sunt înconjurat de un bubuit puternic şi de o orbitoare scânteiere de lumină şi am simţit un şoc imens - nu de durere, ci numai un şoc violent, aşa cum simţi că eşti lovit şi redus la neputinţă totală. Sacii de nisip din faţa mea se îndepărtaseră la o distanţă imensă. Îmi închipui că te simţi la fel când te loveşte trăsnetul. Am ştiut imediat că am fost lovit, dar din cauza bubuitului şi a scânteierii aparente m-am gândit că o puşcă din aproapiere s-a descărcat din întâmplare şi m-a nimerit. Totul s-a petrecut în mai puţin de o secundă. În clipa următoare mi s-au îndoit genunchii şi am căzut, izbind pământul cu capul cu un zgomot violent, dar, spre uşurarea mea, nu m-a durut. Aveam un sentiment de amorţeală, de buimăceală, conştiinţa că am fost rănit foarte grav, dar nu simţeam nici o durere în sensul obişnuit.
Santinela cu care vorbeam, un american, o pornise înainte. «Dumnezeule! Eşti rănit!» Oamenii s-au adunat în jur. S-a produs obişnuita agitaţie. «Ridicaţi-l! Unde-i lovit? Deschideţi-i gulerul cămăşii», etc. Americanul a cerut un cuţit ca să-mi taie cămaşa. Ştiam că am un briceag în buzunar şi am încercat să-l scot, dar am descoperit că braţul drept mi-e paralizat. Nesimţind nici o durere, încercam o vagă satisfacţie. Asta avea să-i placă soţiei mele, mă gândeam; ea spera întotdeauna să fiu rănit, ceea ce m-ar fi ferit să fiu ucis când avea să vină marea bătălie. Şi abia atunci mi-a trecut prin minte să mă întreb unde eram lovit şi cât de grav; nu simţeam nimic, dar eram conştient că glonţul mă nimerise undeva în partea din faţă a trupului. Când am încercat să vorbesc m-am pomenit că nu am glas, am scos doar un sunet lipsit de vlagă, dar la a doua încercare am reuşit să întreb unde am fost lovit. În gât, mi-au spus. Harry Webb, brancardierul nostru, a adus un bandaj şi o sticluţă de alcool pe care o păstram pentru prim ajutor. Când m-am ridicat, mi-a curs din gură o mulţime de sânge şi l-am auzit pe spaniolul din spatele meu spunând că glonţul a trecut prin gât. Am simţit alcoolul, care de obicei ustură ca dracul, răspândindu-se pe rană ca o plăcută senzaţie de răcoare.
M-am întins pe jos din nou, până să aducă o brancardă. De îndată ce am aflat că glonţul mi-a trecut prin gât m-am gândit că s-a terminat cu mine. N-am auzit vreodată ca vreun om sau un animal să fie împuşcat în gât şi să supravieţuiască. Sângele mi se scurgea din colţul gurii. «Mi-a străpuns artera», m-am gândit. Mă întrebam cât timp mai trăieşti după ce ţi-a fost tăiată carotida, probabil nu multe minute. Totul părea a pluti în ceaţă. Trebuie să se fi scurs vreo două minute, în care am presupus că am murit. Şi acest lucru era interesant - e interesant să ştii ce vei gândi atunci. Primul meu gând, destul de convenţional, s-a îndreptat către soţia mea. Al doilea a fost un resentiment violent că părăsesc această lume în care, la drept vorbind, mă simţeam atât de bine. Am avut răgazul ca să încerc aceste sentimente cu mare acuitate. Neşansa aceasta stupidă m-a înfuriat. Ce lipsă de sens! Să fii doborât, nici măcar în luptă, ci în colţul banal al tranşeelor, datorită unui moment de neglijenţă! M-am gândit şi la omul care mă împuşcase - m-am întreba cum era el, dacă era spaniol sau străin, dacă ştia că m-a nimerit, şi aşa mai departe. Nu aveam nici un resentiment faţă de el. Mă gândeam că, fiind fascist, l-aş fi omorât dacă aş fi putut, dar dacă ar fi fost luat prizonier şi ar fi fost adus înaintea mea în clipa aceea l-aş fi felicitat pentru că este un ţintaş atât de bun. S-ar putea totuşi, ca în cazul în care mori într-adevăr, gândurile să-ţi fie total diferite.
Abia m-am aşezat pe brancardă, că braţul meu drept paralizata revenit la viaţă şi a început să mă doară îngrozitor. Atunci mi-am închipuit că trebuie să mi-l fi rupt când am căzut, dar durerea mă mai liniştea, deoarece ştiam că senzaţiile nu-ţi devin mai acute când mori. Am început să mă simt mai normal şi să-mi pară rău de cei patru nefericiţi care asudau şi alunecau cu targape umeri. Până la ambulanţă era o distanţă de o milă şi jumătate, pe un drum prost, pe cărări alunecoase, cu bolovani. Ştiam ce caznă e, deoarece cu o zi sau două în urmă, ajutasem la transportul unui rănit. Frunzele plopilor argintii care, în unele locuri, mărgineau tranşeele noastre, îmi atingeau uşor obrajii; mă gândeam ce bine e să trăieşti într-o lume în care cresc plopi argintii. Dar durerea din braţ nu mă lăsa, afurisită, şi mă făcea să înjur şi apoi să încerc să mă abţin, deoarece de fiecare dată când respiram mai adânc sângele mi se vărsa pe gură.” - George Orwell (pe numele său real Eric Blair) în Omagiul Cataloniei (în original Homage to Catalonia), Editura Univers, Bucureşti, 1997, traducere din engleză Radu Lupan.
Din ce scrie aici - destul de banal faţă de analiza detaliată din carte - experienţa descrisă mai sus... este una reală, autentică. Aşa că am zis că merită să o pun aici. Lectură plăcută!

miercuri, 19 ianuarie 2011

de pe e-mail

Azi... cică ar trebui să fie o zi specială pentru mine. Dar nu este... Niciodată nu a fost. Şi uneori nici nu cred că e frumos să mă bucur că a mai trecut un an din viaţă fără să fi făcut mare lucru... dar asta e altă poveste. Am găsit însă pe mail nişte chestii simpatice de pe ejobs, iată ce ar trebui să fac eu azi:
Mulţumesc echipei ejobs... care mi-a dat nişte sfaturi foarte preţioase. Le voi răspunde cu o poezie pe care am scris-o pentru ziua în care ar fi trebuit să îmi serbez onomastica prin 2009. Am mai pus poezia undeva, dar, probabil... că atunci în acel context nimeni nu a bănuit la ce se referă de fapt:

îmi vine să dau cu trei cuvinte de pământ
dar nu găsesc pământ, mormânt
şi lenea stă întinsă pe asflat
gemând la berea din bordură

însângerat un caşalot sughite
cu sârma lui ghipată
din buzunarul de la piept
şi eu sunt dement de indiferent

un muzician rămas mut
devine mim de asfinţit pierdut
iar eu rămas fără cuvânt devin mormânt
şi iată c-am găsit pământ, mormânt

dar am rămas fără cuvânt!

P.S. sper că acum se înţelege ce şi cum. Numai bine!

marți, 18 ianuarie 2011

gata m-am sucit. pe bune!

Azi... adică nu chiar azi, dar acum în prezent... mai toate site-urile care se respectă au conexiune cu facebook. Şi eu, care nu mă respect, nu am... Buuuun! Până aici e totul clar. Am vrut să mai scriu despre aşa ceva... dar m-am oprit crezând că sunt un nenorocit fără pereche (de şosete curate) şi că lumea e totuşi în regulă. Dar ieri am dat peste un "ghid de utilizare al facebook", am văzut la Realitatea TV că facebook a schimbat nu ştiu ce guvern - deci nu oamenii pot să schimbe lumea ci facebook (asta mi-a amintit că eu la şcoală am învăţat - deci vă daţi seama ce şcoală am făcut eu... modernă - că însuşi Barak Obama a ajuns preşedinte datorită reţelei ăsteia), am mai văzut că filmu' despre facebook a primit nu ştiu ce premii... deşi CTP spunea că nu merită osteneala să-l vezi (deci până şi CTP - cel care se bătea cu pumnul în piept acum câţiva ani că nu-şi va face update pentru că nu are nevoie) încât am impresia că trăiesc cu facebook fără să fiu acolo! fără să am cont. Ba am mai primit şi nişte cereri de a deveni membru... sau prieten sau ce dracu devii pe facebook cu cineva. Unii mi-au reamintit de vreo 3 ori, alţii doar o dată că le-a fost ruşine! LOL. Iar C.I. - căutând-o pe Diana Mocanu şi dând de alta tot cu numele ăsta... şi invitând-o pe aia la un interviu LOL! după care şi-a dat seama că e prost... şi a lăsat-o pe aia în pace... deşi dacă era puţin deştept făcea interviul pentru site-ul infobrăila cu aia... şi făcea legătura de nume: acelaşi nume destine diferi... că azi (de la Elodia încoace) toate se leagă într-un mod foarte complicat! aşa... ăla mi-a arătat că poţi folosi facebook în loc de yahoo messenger... adică nu mai te bagi tu pe messenger ca toţi fraierii, ci stai acolo şi discuţi... mai ai şi nişte poze cu tine să te vadă lumea să nu care cumva, eu mai ştiu ce... şi... vorbeşti. Scrii, vorbeşti tot pe acolo. Şi? Păi... şi nimic. Nu s-a schimbat nimic. Deci de ce să mă duc acolo? Că există concepţia "Nu eşti pe facebook, nu exişti!"... Bine... ar fi fost bine să nu exist, dar pe mine mă cam apasă materia... ţipă la mine diferite nevoi... mi-ar fi plăcut să nu exist! Dar vă jur că nu am nevoie de facebook ca să-mi demostrez mie că exist. Punct.
Am un cont pe un site din ăsta de joburi şi la fiecare a doua accesari îmi apare în faţă cu îndârjire lista de prieteni de pe facebook pe care-i are site-ul. Şi mă enervează la culme faptul că eu trebuie să suport în fiecare zi asta. De parcă ăia nu şi-ar da seama că Băăăăăăăăăăăăă! nu vreau reţeau voastră! lăsaţi-mă în slbz în pace! nu-mi mai afişaţi tâmpenia aia! Şi pentru că le tot am puse cu ostentaţie în faţă... am zis să mă uit şi eu mai atent cine ar putea să fie pe acolo. Şi atunci am zis gata!!!!!!!!!!!! M-am sucit! Vreau şi eu pe facebook... Da da da da da da da da da da da da da daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! LOL. Iată ce am găsit:

Una care stă crăcită în pat... şi aşteaptă să...

Alta care simte nevoia să fie senzuală cu un poster (de fapt ăla și-a pus mecla în poza cu aia - adică aia se dă la el - speri mata, da' speri degeaba!)...

Nişte părinţi care simt nevoia să-l facă de râs pe ăla mic... că pe ei s-au făcut destul...

Am văzut ieri un interviu cu Liviu Vârciu care a spus aşa: "Azi am intrat în studio şi am înregistrat şi a doua zi am mers la concert (sau în turneu nu mai ştiu exact)"... şi astea cred că la toţi merge la fel...

Curul uneia... care cică e lesbiană... Oh... da da da da da daaaaaaaaaaa! :)))
După asemenea experienţe să ştiţi că-mi dorec cu tot sufletul să fiu şi eu membru. Da da da da da da... cum îmi pot face cont... vă rog să mă ajutaţi... of of... şi să-mi daţi like şi mie... mai ales ăştia care au apărut în postarea asta... Vă rog... mult mult de tot!!!! fără virgule că nu cred că mai merită să le pun... da da da da da da da da da!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Suburbii (5)

Această poveste este una imaginară. Orice asemănare cu situaţii reale este doar o întâmplare. Personajul nostru se va numi F – a nu fi confundat cu mine, mai ales că prima literă a numelui meu este tot F... el se numeşte F... de la fraier. Şi este un porumbel sălbatic. „Prea sălbatic”! Adică, un guguştiuc... sau un fel de. Prin urmare ar fi putut fi botezat G, dar lumea ar fi interpretat greşit asta aducându-şi aminte de celebrul domn G sau, şi mai celebrul, punct G.

F a fost atât de scârbit de prestaţia sa „la înălţime” (în ceea ce priveşte limbile) – aşa cum John Higgins a fost dezgustat de jocul său de la Mastersul Londrei, ediţia 2011, în compania lui Graeme Dott – încât constelaţia mizeră de pe pantaloni şi sculptura de noroi de pe pantofi i s-au părut chiar binecuvântări ale cerului... Iar ca să-l onoreze pe Tatăl Suprem, a rescris rugăciunea Oratio Dominica (titlu care se traduce Rugăciunea Domnească, aceasta fiind cunoscută sub numele de Tatăl nostru). Şi i-a mulţumit în felul următor celui din ceruri:

Tatăl nostru care ne eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Necazul meu cel de toate zilele dă-mi-l mie azi şi nu-mi ierta greşelile mele – nici măcar una dintre ele – aşa cum nici eu nu reuşesc să iert întotdeauna greşiţilor mei. Şi nu mă duce pe mine în ispită să fac rău. Căci a ta este împărăţia şi puterea şi mărit să fii în veci.

Repeta asta de fiecare dată când era singur în mijlocul mulţimii, printre nori sau pe banca aia din parc cu o gagică în rochie galbenă (o să citiţi despre asta în Suburbii (6)).

Făcuse câteva instantanee – reprezentând caricatura războiului, a muzicii, caricatura recunoştinţei, a pioşeniei sau a cititorului din cărţile sfinte – şi se decise să le şteargă la un moment dat în drumul său către uitare, dar îşi dădu repede seama că uitarea nu e luminiţa de la capătul tunelului, ci e întunericul însuşi... şi doar moartea o poate aduce.

F refuză întâlnirea cu iluzia, întrucât aceasta îi spusese odată la telefon că nu-i plac deloc surprizele de acest gen. Să-şi caute altă curtezană dacă nu-i convine situaţia. Se încrâncenă în această decizie deşi era clar că se rătăcise pe drumul de întoarcere, iar Eminescu nu era lângă ceas aşa cum era el obişnuit pe Republicii, ci purta cu chiu cu vai o mare cantitate de noroi şi rahat de câine pe care oamenii călcau zilnic... împrăştiind în toate părţile gânduri şi versuri în asfalt. El a călcat mai apăsat, celălalt tiptil ca să nu fie observat, ăla are noroc, ălălalt nu etc.

F privea distrat pătrăţelele de pe scaunul de tortură/electric şi avea halucinaţii Star Gate. I-ar fi înfipt, cu mintea bineînţeles, cuiva un cuţit în spate; dar mintea lui nu ştia secretul de a ţine gândurile în cuşcă şi această idee zbură cu viteza Enterprise-ului căpitanului Picard când acesta dădea comanda „En-gay-gy!”.

Toate astea pentru că F înţelesese în sfârşit că nu e decât un porumbel „prea sălbatic” pe strada iernii... şi n-o să se coloreze în veci ca unul imperial, îşi imagină D-nul X (personajul din Suburbii (4)) la un moment dat.

A apărut şi Ideea NR 11



ideea nr 11

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Suburbii (4)

Motto: „Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, ne-ar fi dat bilete.” - Mel Brooks

Aceasta este o poveste imaginară – orice asemănare cu situaţii din lumea reală este doar accidentală. Îngerii sunt nişte fiinţe înaripate – cel puţin aşa sunt reprezentaţi ei în picturile din pereţii lăcaşelor de cult. Şi aşa şi-i imaginează majoritatea oamenilor. Sunt puţini cei care ar vedea într-un pătrat un înger sau – ca să trecem la tridimensionalitate – un cub. Cred că să vezi un înger într-un amfibian zgomotos ar fi deja o blasfemie. Îngerii sunt nişte oameni cu aripi. Şi aşa vor fi şi în această povestire. Şi pentru că au capacitatea asta de a zbura, ei sunt superiori oamenilor, dar (şi aici mulţumim observaţiei pe care domnul Lucian Blaga a făcut-o într-un aforism) sunt şi inferiori pentru că nu au liber arbitru. Se supun voinţei divine; cel care nu a făcut acest lucru a plecat cu toată ceata sa în iad.

Câţi îngeri sunt de fapt în lume? Dacă ne luăm după teoria un înger la fiecare om... atunci foarte mulţi. Numărul lor depăşeşte numărul de avioane. Deci trebuie să le reglementăm regimul de zbor... să nu mai plece de unii singuri şi să ajungă să facă accidente cu aeroplanele care se intersectează din greşeală cu ei. Nu de alta, dar se produc pagube de ambele părţi. Aceasta a fost voinţa la nivel internaţional. Până şi preşedintele americanilor a ieşit public şi a susţinut un discurs în acest sens. Deci pentru a decola un înger trebuie să se prezinte la un aeroport. Să îndeplinească nişte formalităţi: unde, cât, cum, de ce, traseu... detalii! Ca să ştie lumea, să nu care cumva să se întâmple nenorociri. Vrei să zbori? Suportă regimul avioanelor! Decolezi de pe o pistă, aterizezi pe alta... situaţiile de urgenţă trebuiesc tratate cu cea mai mare răspundere! Nu cobori tu din cer să te dai mare în faţa lumii în preajma unei case banale decât dacă nu mai ai energie să zbori (asta se va dovedi în instanţă! căci e un delict!) şi atunci cu mare grijă să nu răneşti civilii. Tot timpul siguranţa civililor. Acesta trebuie să fie motto-ul unui înger care îşi ia zborul – ca şi cum şi-ar lua câmpii.

Trebuie să înveţi să te ţii de norii albi, să te odihneşti pe ei ca pe o pernă... dacă doreşti să te ridici la cer. Să eviţi fulgerele şi să călăreşti furtuna ca pe un armăsar de război. Puteai folosi norii ca mijloc de locomoţie în aer, dar să nu aduci ploaia unde nu trebuie. Să nu aduci ploaia... căci eşti înger! Să ţii minte asta!

Personajul nostru este, evident, un înger şi se numeşte D-nul X. A nu fi confundat cu mult mai celebrul Doctor X. Nu există nicio legătură între aceste două personaje. Şi X... e acea necunoscută din matematică – împrumutată aici din lipsă de inspiraţie... nu provine de la vederea cu raze X. Deşi personajul nostru avea o privire mult mai pătrunzătoare decât a păsărilor răpitoare (vultur, uliu... ştiţi voi). Lumea văzută de la înălţime era mult mai mică. Dar, dincolo de asta, se întâmplau şi lucruri mari; nu tot timpul, dar hai să fim realişti şi corecţi. D-nul X nu respecta legislaţia în vigoare – de fapt, niciun înger nu făcea acest lucru! decât rar pentru a simula corectitudinea! (D-nul X niciodată!) – şi se plimba prin spaţiul aerian după voia Domnului! Şi conform cu misiunile sale. Se ridica şi cobora din cer unde şi când dorea... îi plăcea în mod special să contemple lumea de pe un norişor alb. Privea copii crescând şi oamenii iubind şi fiind iubiţi. Îl bucurau astfel de amănunte.

Dar, într-o zi de furtună, a căzut. S-a lovit de un fulger în timp ce căuta să vadă dacă cineva mai stă mult în ploaie sau nu. Era periculos! Îşi făcea griji că are să răcească. Dar a văzut prin lentilele de contact negre ale persoanei repective golul din suflet şi s-a dat un pas în spate de spaimă şi dezamăgire. Fulgerul nu ţine cont de neatenţie, el doar apare ca fenomen fizic obişnuit... i-a electrocutat aripa stângă şi D-nul X a căzut în băltoaca de lângă persoana de care era interesat. În loc să primească ajutor, îngerului i s-a dat o replică tăioasă: „Hei! Ratatule! Vezi pe unde cazi... că mă stropeşti şi pe mine!”. Mai mult, pentru această aterizare în care a fost pusă în pericol integritatea unui cetăţean onorabil al Pământului, D-nul X a primit şi amendă, iar D-zeu i-a retras dreptul să profeseze ca înger. Nu era calificat pentru asta se pare. I-a luat aripile... pentru că nu a fost atent la semne. Dincolo de ochelarii de soare el putea vedea în sufletul celorlalţi. Nu i se luase şi această capacitate – visă Candid (personajul din Suburbii (3)). Şi se trezi la fel de dezamăgit cum se culcase înainte de ziua execuţiei.


A apărut Ideea Nr. 10
ideea nr 10

vineri, 7 ianuarie 2011

de ce

Booooon... adică nu aşa bun (uite, mă, că mă apucă aşa să scriu despre treburi din astea complicate de sărbători). Am mai citit şi într-un ziar local că de revelion au fost cinci tentative de suicit la Brăila, iar azi... cică de Crăciun una s-a sinucis după ce pe Facebook (uite ce reclamă îi fac) a lăsat un mesaj că vrea să ne părăsească. Şi m-am întrebat aşa: de ce oamenii aleg momentele astea ca să facă gesturi extreme?
Şi mi-am zis aşa: păi, acum pare că lumea e bine, că fiecare se bucură de ce are... cât are... e creată o stare din asta în care mulţi cred că se produce magie de-a dreptul! Şi că unii oameni simt şi trăiesc în comuniune cu ei... şi cu cei pe care-i vor în preajmă, ba chiar cu D-zeu tatăl şi cu Moş Crăciun. Şi, fiind mai instabili din punct de vedere emoţional, unii indivizi dacă nu simt şi ei magia asta... se întristează. Dacă se mai întâmplă să fie şi singuri - adică doar ei cu ei - încep să apară întrebări, gânduri şi inima începe să se simtă călcată în picioare. Au impresia că au înţeles că ăla care le zâmbea ieri o făcea din interes, că aia e o femeie uşoară, că ăla care i-a zis odată ceva de la obraz... a avut dreptate... că multe din astea nasoale. Îşi dau seama de valoarea lor reală la momentul acela. Îşi dau seama că nu au primit niciun mesaj... aşa clişeu cum este... face uneori bine să ştii că cineva îţi este încă aproape şi-ţi spune asta! E în firea umană ca individul să vrea să facă parte dintr-o comuniune... mai ales în momentele când ceilalţi par că s-au adunat lângă foc ca în basme şi deapănă amintiri. Şi acum îşi fac nişte calcule cât se poate de reci... şi ajung la concluzii drastice. Prin mesaje postate pe Facebook... bloguri sau eu mai ştiu pe unde... aceşti indivizi îmi arată că regretă mult decizia luată. Ei încă speră că Moş Crăciun o să-şi facă apariţia, că Iisus o să trimită un înger şi pentru ei... că extratereştrii - măcar ei - or să lase vacile de la fermele din SUA şi o să le deseneze pe cer un mesaj.
Numai că... aşa cum s-a întâmplat în cazul fetei cu Facebook-ul... nimeni nu a zis că aia chiar are probleme. Unii chiar au spus că face mişto acum în preajma sărbătorilor ca să distreze lumea. Or... pe internet e greu să găseşti aşa ceva. Compasiune sau eu mai ştiu ce. Netul ne oferă de fapt şansa tuturor de a fi celebri şi a ne da mari. Nimic mai mult. Nu înţeleg pe mama acelei fete care spune că ăia care au avut reacţii prosteşti la mesajul ei... sunt fără inimă. Da' matale... că erai acolo în casă cu ea. De ce nu i-ai creat condiţiile necesare să simtă şi ea că e Crăciun? Să fii cu ea... etc.?
Numai că multe lucruri sunt create destul de artificial şi dincolo de toate astea se ascunde ridicolul: unii beau până uită de ei... şi spun că "O dată e Crăciunul/Revelionul" sau eu mai ştiu ce... Alţii cred că dacă au mai multă mâncare pe masă e mai bine în ziua aia. Dar nu e... e la fel de multă plictiseală. Dar chiar dacă mulţi nu simt niciun pic de magie... o mimează, o maschează... iar cei vulnerabili îi cred. Şi-a permis artificii de ziua lui... înseamnă că "s-a distrat" sau eu mai ştiu ce. Eu... nu-mi permit deci, nu pot să-mi fac nici ziua... deci... e naşpa sunt mai prost ca ăla. Valorez mult mai puţin etc... aşa cred unii. Şi de la asta până la a alege ca atunci când a mai trecut un an din viaţa lor să moară nu e prea mult.
Puţini aleg să se sinucidă atunci când ajuns la succes... şi fac un calcul simplu şi spun că (aşa cum e o lege a lui Murphy "Câştigi sau pierzi, tot pierzi") nu au meritat deloc sacrificiile pe care le-a făcut până să ajungă acolo. Aici chiar mi s-ar părea mai tragic decât la cei care nu văd şi dincolo de acei Moş Crăciuni atârnaţi la ferestre de toţi... Şi mă gândesc că prin alegerea unor astfel de momente delicate poate strici cheful de viaţă şi altcuiva... că ai şi tu părinţi, fraţi etc. Şi poate că ei trăiesc magia. Că unii o trăiesc. Nu-ţi dai seama cum... dar o trăiesc. Poate că nu e decât o iluzie. Nu le-o spulbera. NICIODATĂ să nu-i faci rău celui de lângă tine! NICIODATĂ!
Sunt rari cei care pleacă discret dintre noi. Ajung la concluzii drastice şi ei de sărbători, dar maschează suferinţa în cuvinte, ascultă un cântec şi plâng poate, se şterg ca să nu se dea de gol când vine cineva drag lângă ei... şi îi zâmbesc, îi fac o glumă proastă chiar. Sau poate că umorul negru... cine mai ştie e apreciat. Şi aleg zile neutre fără să lase niciun bilet. Aleg zile în care spun că se duc să cumpere pâine de la supermarket... şi confundă drumul. Majoritatea însă strigă prin toate mijloacele, prin cele în care mai pot... că ei vor să fie salvaţi. Unora li se întinde o mână. Altora... nu. Viaţa nu e corectă. Nu a fost niciodată.

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Suburbii (3)

Motto: „Decât să ne certăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm.”

Această poveste este una imaginară; orice asemănare cu situaţii reale este întâmplătoare. Candid – aşa îl vom numi pe cel care va fi protagonistul istorisirii de faţă – a dat de belea. A fost închis pentru calomnie. Ghinion de neşansă; el, de fapt, încerca să tragă un foc de avertizare în aer când a nimerit o cioară, care, înainte să-şi dea obştescul sfârşit, s-a găinăţat în fruntea unui demnitar de prin preajmă. Şi apoi s-a prăbuşit prin părul acestui om respectabil. Proces, martori... tot. Şi Candid a fost încarcerat.

Temniţa sa era una sperială. Veche de vreo mie de ani, clădirea era, de fapt, rămăşiţa unui turn de cetate nereabilitată. Nu avea mai mult de doi metri înălţime, iar peretele părea destul de fragil. O fereastră joasă şi foarte îngustă era acoperită de trei gratii ruginite. Dacă s-ar fi străduit puţin, Candid le-ar fi putut rupe, deşi nu era cel mai puternic om de pe planetă. Nu ar fi trebuit decât să dea la o parte câteva cărămizi şi ar fi ieşit. Poarta era reprezentată de un sistem de lemne putrede bătute cam şui. Părea că se va dărma la primul şut îndreptat în acea direcţie. Paznicul nu venea decât o dată pe zi pentru a le aduce masa: tocană de fasole cu gust de tinichea şi morcovi cu gust de mină de creion. Candid era totuşi mulţumit că cerul era liber şi-l putea privi. Poate că ploile nu vor fi aşa de blânde, dar măcar stelele îi vor alina durerea.

Colegul său de celulă era un individ bătrân, orb, chinuit de dureri de oase în tot corpul din cauza şederii sale în captivitate. Când a observat că singurătatea i-a fost tulburată de venirea unui nou infractor, întrebă: „De ce ai ajuns aici?” Răspuns: „Pentru că am nimerit o cioară”; „Ah, te-au încadrat la discriminare”; „Nu chiar, era o cioară reală”; „Înţeleg, afectarea ecosistemului”; „Nu, am fost învinuit de calomnie”. Şi aşa a ajuns Candid să-şi spună povestea.

Animat mai mult de patimă decât de raţiune, orbul îi propuse colegului său de suferinţă să-l ajute să evadeze. Ba mai mult... chiar să se realizeze în viaţă. Cică îl ştia el pe un anume El Comandante, care va face şi va drege. Că l-a văzut odată la televizor şi că vorbeşte mai bine chiar decât secundul său! Şi că acest personaj îl va scoate din rahatul în care se află. Îi va da o cale. Bătea chiar violent din picior. Şi-l ameninţa pe Candid că el nu va tolera niciodată să-şi vadă prietenul batjocorit! Eroul nostru ar fi vrut să-i spună că deja i se întâmplă asta... şi că nu are sens să se vitrioleze în felul acela. Nu imaginile contează! Va trebui întâi să-şi ispăşească pedeapsa... apoi vom vedea.

Despre toate aceste evenimente îşi amintea John (personajul din Suburbii (2)) că-i fuseseră povestite de către unchiul său, acum în lumea celor drepţi. Odihnească-se-n pace.


A apărut şi Revista Ideea Nr. 9
ideea nr 9

Bine, mă! aşa-i! :))

Acum vreo două zile a venit tata acasă aşa şi cică "Ştefan Huidu e gata să moară, ăla de la cârcotaşi...". Eu îi zic: "Şerban Huidu", el nu... că Ştefan ("Aşa au zis ăia de la Realitatea")... În sfârşit, l-am convins că e Şerban şi că nu prea mă interesează. Mie nu mi-a plăcut niciodată personajul: singurul talentat dintre cei doi este Mihai Găinuşă. Eu nu urmăresc foarte des emisiunea lor şi deci nu cred că mă afectează în vreun fel dacă dispare. Ba mai mult, aş putea spune că dacă, Doamne Fereşte, moare omul... se sacrifică pentru binele emisiunii până va fi uitat. Că sub pământ cică nu te ţine minte nimeni. Vedeţi ce dispoziţie morbidă am azi în prima zi a lu' 2011? În loc să fiu fericit... sau eu mai ştiu ce eu mă ocup de morţi. Am auzit oricum că Huidu scapă (uman mă bucur)... deci nu contează.
Problema mea era alta... am citit aici o mizerie şi cred că sigur Badea se ocupă acolo unde se află de Huidu. Eu ştiu că Mircea Badea poate s-ar bucura... şi ar face tot soiul de giumbuşlucuri în emisiune, dar nu cred că e în stare să se ocupe de aşa ceva. Nici măcar nu poate să admită că în secolul acesta se mai practică astfel de ritualuri. Mai ales că a luat-o la mişto pe Zăvorancă atunci când a zis că a fos blestemată. El nu are nevoie de aşa ceva, îl face pe Şerban din vorbe.
Da'... voi vă daţi seama cât de mult e urât Badea dacă i se pun în cârcă atâtea chestii? Exact ca în Suburbii (2) am avut eu o revelaţie... :))) Oricum Badea a spus că la schi există riscul să te accidentezi foarte grav, de aceea nici nu practică acest sport... care din punctul său de vedere nici nu e sport. Deşi aici ar putea fi discuţii şi discuţii. Pe mine nu mă interesează dacă Huidu scapă sau nu... (sigur uman îmi doresc să scape, dar nu o să fac o tragedie din contrariul acestei situaţii!) deşi cred că scapă. Nu aş fi scris despre asta şi cumva cred că e de porc să scrii despre aşa ceva, dar... uite că mă pun unii în situaţii complicate. Deşi se vede că nu prea-mi aduc gândurile... după noaptea de revelion... :)))