joi, 23 decembrie 2010

Suburbii (2)

Motto: „Voi arde, dar aceasta nu este altceva decât un simplu fapt divers. Vom continua să discutăm în eternitate.” (Miguel Servet)

Povestea de faţă este una imaginară. Orice asemănare cu situaţii din istoria mai depărată sau mai apropiată a lumii este doar întâmplătoare. Cotidianul nici nu poate fi pus în discuţie! Era o vreme înnourată afară, vremea celor 1000 de ani de întuneric. Ne aflăm chiar în mijlocul acestei perioade: atunci când inchiziţia îşi făcea de cap pe tărâmul vrăjitoarelor şi a vrăjitoriei. O să-i spunem convenţional John personajului principal al acestei poveşti. Deşi el poate se numea altfel... Poate chiar Marcus Antonius sau eu mai ştiu cum. Pentru noi, el tot John rămâne. După vizita sa de la palat în calitate de sol rămase fascinat de frumuseţea grădinilor imperiale. Lăsase un mesaj nu prea important Majestăţii Sale de la un reprezentant din teritoriu... un guvernator mărunt şi umil care-i cerea regelui nişte favoruri neînsemnate. Trimisul lăsase scrisoarea şi în aşteptarea răspunsului i se indică să admire priveliştea din grădină. Plimbarea prin acea zonă îi lăsă o impresie foarte puternică. Măreţia imperiului se arăta şi prin această grădină bine îngrijită şi foarte colorată.

John era cât pe ce să-i sară unui din cei de la palat la gât pentru o remarcă răutăcioasă la adresa lui: „Şi chiar Majestatea Sa i-a dat voie să se plimbe pe aici! Un provoncial...” Era probabil pentru faptul că el era cu capul în nori... şi nu ştia să admire la adevăratul lui potenţial aceast minunat peisaj. Şi mai era şi faptul că nu era îmbrăcat ca ceilalţi (bascheţi şi cămaşă marinărească). Era clar că nu e din partea locului. Şi atunci privirea lui s-a înnegurat deodată, iar inima a început să-i plângă cu lacrimi de sânge. Dar a lăsat privirea jos şi s-a simţit ruşinat. Şi-ar fi dorit să aibă o putere mare şi să-i facă rău aceluia care a vorbit doar gândidu-se la ceva groaznic. Însă căzu în genunchi în interior şi admise ideea că e laş. A încercat să nu se mai gândească la acel amănunt... dar el a revenit şi după ce s-a întors la casa sa din districtul de sud-est. John regretă că nu l-a lovit fără reţinere pe cel care a vorbit... aşa aiurit cum era, era om... şi poate mult mai inteligent decât ar fi crezut individul. Numai că ştia că e slab şi că nu a fost instruit să se lupte cu sabia. De aceea nici nu purta aşa ceva la el. Iar celălalt cu siguranţă că avea măcar un pumnal! Locul era într-adevăr frumos, dar John nu înţelegea de ce atâta invidie la un om... pentru un lucru atât de mărunt de vreme ce şi celălalt se bucura ca şi el de privilegiul plimbării cu pricina.

Acasă fu pus în faţa unui eveniment mai puţin aşteptat prin acele ţinuturi. Un individ din acel district i-a ieşit în cale în pădure, pe drumul de întoarcere şi i-a spus că a văzut ielele. Că luaseră înfăţişarea unor fete pe care le ştia... şi că a dansat cu ele! I-a arătat şi locul. John a raportat totul Majestăţii Sale, iar regele a chemat anchetatorii. Au fost interogate acele fete... şi au zis că individul de fapt e vrăjitor şi că a făcut legământ cu Satana, că vine noaptea la ele să le hărţuiască. Căci se dovediseră că în noaptea aceea fetele chiar fuseseră plecate de acasă. La rândul său individul acela recunoscu şi el că a făcut legătură cu Antichristul, dar la îndemnul unei femei bătrâne din partea locului. Cea mai ciudată făptură de acolo, o victimă perfectă. Însă văzând că ideea merge şi că cei care vor să se întoarcă la D-zeu nu trebui decât să dea în gât pe cineva... fetele respective s-au mai răzbunat pe nişte oameni pe care nu-i plăceau. Şi John... fu nevoit să vadă cum erau arşi pe rug indivizi absolut nevinovaţi pentru hatârul... unor fete care au dansat goale în pădure la foc. A privit totuşi rece rugul, deşi ştia că nu e bine! Îl durea din nou inima pentru că e laş.

Dar acest măcel nu s-a sfârşit. Şi John – dregătorul guvernatorului – era invidiat. El era mult prea tăcut, prea singuratic, prea la locul său ca să nu aibă o taină... şi diavolul pe care-l ascundea în suflet... era marea lui taină! Una din fete mai în glumă, mai în serios... s-a dus într-o zi la inchizitorul care nu părăsise districtul, pentru că simţea că încă nu a plecat îngerul trufaş de acolo, şi i-a mărturisit că şi sufletul lui John vine noaptea şi-i propune pactul necurat... şi o hărţuieşte. Tatăl acelei fete spera să-i păteze numele dregătorului. Să vină şi el să mărturisească strâmb ca să nu moară! Şi să dea vina ori pe cerşetor, ori pe vreo bătrână senilă... victimele perfecte. Dar nu ştiau că un John care se simte încolţit... va reacţiona violent. Nemaiputând să îndure se ridică atunci în faţa inchizitorului şi-i spuse că e imbecil dacă poate să creadă mărturiile unor oameni de nimic... care nu vor decât să-i ponegrească imaginea. Şi-l scuipă după ce faţă bisericească lovi cu palma. Toate argumentele logice pe care John a încercat apoi să le aducă au fost inutile. El a fost condamnat irevocabil la ardere pe rug... Atunci i-a strigat în gura mare judecătorului: „Dacă D-zeu permite o asemenea mârşăvie, el nu există! D-zeu e mor!” Şi a repetat ultima propoziţie din mijlocul focului până i-au ars plămânii... privit de mulţime şi în faţa propriului suflet care îşi privea corpul cum se zbate şi strigă încă în zadar. Sufletul translucid, cu privirea pierdută, ca o fantomă ieşise şi se uita dezamăgit la acest spectacol în mulţimea aceea care se adunase ca la cinema. Acolo moare un om ar fi vrut să strige... degeaba.

Acesta a fost visul unei nopţi friguroase... noapte prin care a trecut personajul nostru din Suburbii (1).

A apărut şi Ideea Nr. 8


ideea nr 8

miercuri, 22 decembrie 2010

joc şi fumez...

Nu! nu e vorba de iarbă şi nici de etnobotanice, nu e vorba de poker, ci de joc de glezne şi de cafea... M-am uitat azi la gsptv... şi am rămas pentru că se vorbea despre Lăcătuş. Şi ce fel era el ca fotbalist. Nu mai amintesc cine era în studio... nu e important. Vreau doar să spun că legende nu de la palat, ci de la Steaua spuneau în felul următor: "Păi, eu veneam la antrenament mai devreme, mă înclăzeam, pe când Marius era pe undeva pe hol şi fuma o ţigară, bea o cafea... dar când intra pe teren primul lucru îl ataca ceva mai dur pe fundaşul stânga... să-i prindă frica."
Acum mă gândesc ce o fi în capul lui Bogdan Stancu. Adică, "Nea Marius" (i-am auzit pe jucători că aşa-i spun, păcat că nu s-au auzit cum sună ei pe ei vreau să zic... adică Marius Lăcătuş să fie... Nea Marius... mai mare râsul, dar în fine. Lui Mourihno cum or să-i spună, "Nea José"?), cum spuneam adică Nea Marius cât a fost el la Steaua a fumat pe holuri şi a băut cafele înainte de meci (şi totuşi a câştigat Liga Campionilor)... iar nouă acum ne spune să alergăm? Haide, bre! Alergăm... da, alergă! Bine, alergăm! Dar până la automatul de cafea de la stadion şi până la magazinul cu ţigări. Cine ajunge ultimul e un ou clocit spart! Nu vă râdeţi (ştiu! eh, nu râdeţi!?)! Voi aţi fost măcar o dată prin preajma unui ou clocit spart?... Sau mai bine îl punem pe Bănel... că el vine repede. Şi încingem o miuţă cu nişte ţigări... O frumuseţe de joc.
Vă spun că eu când mergeam la fotbal cu cei de pe aici... eram dezamăgit că atunci când se terminau ţigările nu mai aveau chef băieţii de fotbal. Oricum jumătate din timp îl petreceau pe bară scoţând fum pe gură... dar mai jucau şi câte ceva ca să dea măcar impresia acasă că au alergat. Eu recunosc că nu am înţeles asta cu fumatul... dar asta nu contează.
Dacă vor să-l ajute pe Lăcătuş să fie antrenor... mai bine nu ar spune lucruri din acestea delicate despre cariera de jucător... pentru că aţi văzut cât de greu s-au mişcat steliştii în ultimul meci din grupele Europa League... dacă se mai apucă să fumeze... atunci cred că la finalul primei părţi a jocului vor fi extenuaţi. 45 de minute de chin... că doar nu joacă mereu cu Gloria Bistriţa. Să-i vedem atunci!

duminică, 19 decembrie 2010

Anonim

Nu! Nu pot!!! Nu pot! M-am uitat pe mai multe bloguri... şi pe cele mai căutate se cultivă cearta ca floarea soarelui... din ea se extrage frumos uleuil încins al războiului cu vorbe. Eu nu sunt aşa. Eu mă plictisesc repede de orice conflict. Mă plictisesc repede să dau explicaţii când simt că vorbesc cu surzii şi... când tot eu sunt cel surd. Şi pe oriunde am fost m-am certat cu lumea. Nu contează! Am încercat să fac nişte cereri pentru schimb de link-uri... dar mi se pare inutil. Nu mi-am făcut blogul ăsta ca să mă exprim, ci într-un fel să mă susţin. E doar un fel de a fi al meu... nu e ceva profesionist. Mai strig şi eu câteodată câte ceva la rădăcina unui copac pe vârf de minte, după care astup... de cele mai multe ori mi-e ruşine să mă iau în gură cu toţi inteligenţii de pe planetă. Eu nu sunt aşa. Eu prefer să tac şi să fac lucruri mărunte care-mi plac.. Prefer să visez şi să sper că într-un final totul va fi bine. Atunci când te simţi singur scriind îi scoţi la iveală pe toţi cei care sunt în tine. Te contrazici pe tine, dar măcar are cine să te contrazică în cunoştinţă de cauză! De asta am să continui să scriu. Dar am să renunţ la a căuta susţinere. Nu pot să adun lume aici... pentru că nici nu-mi doresc asta. Dacă lumea vine cum vin graurii la vie... aunci bine. Am găsit nişte texte interesante pe net căutând cu totul altceva... dacă nu... asta este! Nu mai caut pe nimeni. E o decizie pe care trebuia să o fi luat-o de mult.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Suburbii (1)

Povestea care urmează nu are nicio legătură cu realitatea, este una pur fictivă. Orice asemănare cu situaţii sau evenimente cotidiene este întâmplătoare! Un om s-a rătăcit într-o pădure. De două ori. Prima dată când a încercat să găsească drumul de întoarcere la tribul său, după ce a plecat la vânătoare de unul singur. A doua oară s-a întâmplat să creadă că dacă se adânceşte mai mult în locuri pe care ceilalţi nu le ştiu... va fi un erou, va găsi hrană mai bună, animale de vânat mai interesante. Cu alte cuvinte se credea misionar. Întâia oară a fost găsit de către o echipă de cercetaşi ai tribului, echipă trimisă de căpetenia care nu-şi permitea să piardă pe nimeni... mai ales că era tânăr şi nu fusese de prea multe ori la vânătoare. În plus, părea capabil. Nu cel mai capabil... dar la antrenamente se descurca destul de bine. Şi ţinea la el. L-au găsit la rădăcina unui copac, ghemuit, cu palmele acoperindu-şi ochii înlăcrimaţi. L-au adus acasă şi i-au ridicat moralul: scăpase teafăr după o săptămână în care renunţase chiar în a doua zi de rătăcire să mai spere la ceva. Nu mâncase nimic de atunci... şi-şi pierduse şi armele de vânătoare o dată cu capul. A fost o minune că nu a trecut prin zonă niciun animal sălbatic să-l sfâşie. Căpetenia crezu că ăsta chiar e un semn de la zei. Nu se ştie de ce dar în triburi hazardul nu joacă niciodată niciun rol. Totul se întâmplă cu un rost. Şi zeii doriseră ca tânărul nostru să trăiască.
În cazul celei de-a doua rătăciri situaţia a fost mult mai complicată. Personajul nostru a plecat fără să spună nimănui mai nimic, a zis că se duce la vânătoare... nu şi ce fel de vânătoare. Nu că vrea să facă o cercetare dincolo de graniţa a ceea ce se ştie. A ceea ce ştie tribul. Nimeni nu-şi pusese vreodată problema ce se ascunde în spatele acelui „dincolo”. Nici tânărul nostru n-o făcuse la modul profesionist. Dar a zis să încerce... să pară mai curajos. Pentru că lumea spunea despre el că e laş. Nu în clar... dar aşa se zvonea în trib, iar el era sensibil la astfel de şoapte. Le prindea din zbor şi le înmagazina cu calm fără să-i bată vreun pic obrazul celui care l-a blamat. Dar nu mai putea trăi cu situaţia asta: secretele se adunau în el şi erau momente când se lua cu mâinile de păr şi striga... noaptea în somn că el nu mai vrea! Nu! Nu mai vrea... Aşa că-şi făcea planuri cu răbdare şi aştepta ca nimeni să nu fie atent în momentul în care se va desfăşura. Trebuia să pară incapabil pentru asta... şi-i ieşea de minune. Mai ales că şi el credea despre sine asta. Şi într-o zi a plecat din nou singur la vânătoare. Părea că-şi învăţase lecţia. Şi a plecat... A mers timp de trei zile dincolo de graniţa până la care zeii ar fi protejat tribul. Nu a dormit prea bine în tot acest interval. Se trezea noaptea de foarte multe ori... şi se gândea că ar fi mai bine să se întoarcă. Îi cântau cucuvelele şi-l înspăimântau, hienele lătrau undeva în depărtare, dar avea foc... nu se lăsa. Ultima noapte a fost cea mai grea. Îndoiala atunci a fost atât de mare încât l-a podidit plânsul. Şi de ruşine vru să se sinucidă. Nu putea să se întoarcă la ai săi cu mâna goală. El voise să descopere ceva... important. Asta simţea că e misiunea lui. Că pentru asta s-a născut. Dar pădurea părea una obişnuită.
În tabără cei din tribul său nu l-au mai căutat. Căpetenia a dat ordin să nu se întâmple aşa ceva. Entităţile divine îl vor proteja, deşi mama băiatului chiar îşi făcea griji... Trebuia ca el să-şi îndeplinească destinul! Şi a mers în cele trei zile cam la nimereală pe poteci deja umblate. Era clar că erau făcute de mâna omului. Oricum nu s-ar fi putut descurca prea bine dacă ar fi mers prin tufişuri, iar acolo ar fi avut şansa să dea şi de animale. Aşa poate ar fi găsit un om... vreun semen al său. Până la urmă o realizare foarte mare. Un alt trib cu care s-ar fi putut face schimburi de experienţă. Îşi puse în gând ca în acele trei zile să găsească ceva! Iar pentru că nu găsi nimic... deveni deodată descurajat. Şi îşi dădu seama că s-a rătăcit. Calculă atent opţiunile: acasă nu se putea întoarce cu mâna goală şi nici nu ar fi avut cum: gps-ul nu se inventase pe vremea sa, busola... nici ea. La lecţiile de orientare după soare nu fusese absent, le învăţase temeinic. Numai că teoretic era mai uşor, practic foarte dificil. Nu era vorba că nu ştia unde se aflau punctele cardinale... problema era că el mersese pe un drum atât de întortochiat încât nu ştia unde se află. Se avântase în afara ariei de cunoştinţe a tribului! Şi acum nu mai ştia unde se găsea. Putea anticipa de unde răsare soarele, unde e nordul... şi aşa mai departe... nu ştia încotro s-o apuce! Nu-i foloseau la nimic cunoştinţele alea de orientare. Avea o grămadă de idei teoretice în cap. Nu ştia unde se află. Şi atunci conştientiză pe deplin faptul că se găseşte într-o pădure, că aici sunt o grămadă de pericole. De fapt, ce căuta el aici? Ceva nou? Misionar? Cel mai previzibil copil din trib... un misionar? Se întristă... se rătăcise! Iar ursul, lupii, hienele... şi multe alte vietăţi îi cam strigau în ceafă!
Cu toate astea el a continuat să meargă! Nu putea să se întoarcă. Îi era ruşine să recunoască. Mai ales că plecase pe cont propriu... şi pusese în pericol integritatea tribului. Acolo avea nişte îndatoriri clare. Se ocupa cu scrisul raportului de seară. O zi el... o zi un alt membru mai bătrân. Cel de la care învăţase taina scrisului. O îndatorire nobilă. Deşi nu provenea dintr-o familie care să facă parte din consiliul decizional al tribului. Dar căpetenia crezuse că el e un ales al zeilor. Şi primi şansa să înveţe. Iar la asta se dovedi vrednic. O făcea cam fără caligrafie, dar era exact cu tot ce se petrecea în ziua respectivă. Iar căpetenia citea raportul de seară de la el cu mare încredere. Celălalt avea un talent aparte să le înflorească pentru a face viaţa tribului mai interesantă, dar nu-i spusese şi tânărului nostru cum stă treaba cu acest secret. El întrebă de mai multe ori de ce face aşa... dar nu primi un răspuns. Maestrul său, neavând copii, acceptase într-un târziu să-i transmită personajului nostru cunoştinţele sale. Dacă ar fi avut un fiu cu siguranţă acest lucru nu s-ar mai fi petrecut. Dar nu-i spusese de ce nu este tot timpul exact.
În fine, nu se întoarse după a treia zi deşi nu găsise nimic dincolo de graniţele admise ale tribului. Şi merse mai departe. Merse fără încetare. Parcă spre pieire. Mâncare îşi luase într-o traistă şi fu foarte econom... avea la el ceea ce prefera mai mult şi ar fi putut înfuleca totul imadiat. Dar lăsă mâncatul pentru clipele în care era imperios necesar să-şi ridice glicerina şi să-şi menţină energia. Şi merse... merse zile. Fără să le mai numere; îşi zicea în fiecare zi că nu se poate întoarce chiar de ar şti cum... pentru că îi e ruşine de ce a ajuns. Un om care s-a rătăcit. Nu avea telefon mobil (nu se inventase pe vremea aceea), nu avea internet şi laptop (la fel cum am spus mai devreme, nu se inventaseră). Nu avea nimic. Nu putea să ştie ce să facă. Era doar el şi pădurea. Şi ursul care îl fugărea din când în când... şi hienele şi toate celelalte jivine ale locului. Norocul său fu că reuşi în prag de iarnă să găsească o cabană a unui pădurar. Pădurarul era venit din viitor şi fu şi el nevoit să trăiască în acest trecut sălbatic. Aşa că-şi construi o cabană din lemn şi-şi făcu provizii pentru anotimpul rece. Strânsese lemne şi hrană cât să poată sta liniştit la gura sobei toată iarna. Se mai deplasa până la magazie. Iernile în acele zone erau cu adevărat cumplite. Dar pădurarul nu apucă să se bucure de ele... pentru că a fost transferat în spaţiul său temporal (probabil zeii au negociat bine pentru acest mic amănunt, ar spune căpetenia tribului... care era şi mare şaman) şi... şi-a reluat existenţa de pădurar. Prin urmare tânărul nostru putea sta aici: era apărat de fiarele pădurii, iar hrană avea pentru cele şase luni de iarnă. Nu în exces, dar nu ar fi murit de foame dacă ar fi fost chibzuit. Avea şi lemne suficiente. Iar în cabana asta cu puţin înainte să ningă el îşi făcu din nou calculele. Şi atunci ştiu cât de mult greşise: că plecase nepregătit pentru aşa ceva. Că se încăpăţânase să meargă pe un drum care nu-l va duce nicăieri... ştia că mai bine s-ar fi întors după prima zi. În acele luni cât a stat la cabană primea semnale de la tribul său. De undeva din depărare vedea fumul unui foc mare. Semne pe care le putea interpreta: dacă fumul era negru însemna că tribul sărbătoreşte pe zeul întunericului, dacă era verde... pe zeiţa fertilităţii, dacă era galben... soarele... şi aşa mai departe. Şi se orienta astfel prin intermediul acestor scrisori... în calendarul său mental. Nu-şi putea permite să rateze niciodată vizionarea spectacolului de fum. Şi se gândea tot mai tare la cât de greu îi este să fie singur într-o cabană... şi să aştepte venirea verii care i-ar fi deschis nişte oportunităţi să se întoarcă. Nu sigure. Dar parcă nimeni nu voia să-l asculte, iar jivinele dădeau târcoale când te aşteptai mai puţin. Ştia că trebuie să se întoarcă în trib altfel îşi va pierde locul de scrib... iar el voia să ducă asta mai departe. Voia ca la rândul său să-şi înveţe fiul acest meşteşug şi să-i facă figura la fel ca maestrul său. Să nu-i spună niciodată care e secretul înfloririlor. Căci se gândi că nu e rău să o facă şi el...

A apărut Ideea Nr. 7
ideea nr 7

vineri, 17 decembrie 2010

Tu cum îți conduci calculatorul?...

Deci să ne înțelegem: European Computer Driving Licence înseamnă: Permisul European de Conducere a Computerului. Aș dori să-l întreb pe traducător (care probabil este și șofer) pentru el nu există cuvântul adaptare? Eu știu că drive e folosit de obicei pentru mașini, dar rugăm taximetriștii care au ajuns în funcția de traducător să scape de vechile metehne ale meseriei și să observe că mai sunt și alte înțelesuri ale termenului drive (ca verb).
Pe drive l-a tradus la prima definiție din dicționar care s-ar fi potrivit cât de cât în context... și la fel a făcut și în cazul lui licence, deși eu m-aș fi așteptat ca ilustrul traducător să se rezume la asemănarea dintre licență și licence... dar se pare că nu a vrut să fie un om care e lipsit de subtilitate. Și s-a dus la dicționar, iar acolo prima definiție era legată de permis. Și aici spiritul de șofer s-a dovedit de încredere. Ce avea dacă-i spunea mai corect, ca un om care nu conduce, ci utilizează computerul: Licența Europeană pentru Utilizatorii Computerului sau pentru utilizarea? Sau oricum ceva care să semene cu limbajul pe care-l folosește un om care se așază zilnic în fața display-ului.
 
P.S. cred că la întrebarea din titlu aș răspunde: cu grijă și cu băgare de seamă... că a nins și nu am caucicuri de iarnă la computer! Și încercând să evit gropile... de pe șosesele virtuale.

P.P.S. îmi cer scuze... nu am chef azi de ironii, nu mi-a ieșit...

luni, 13 decembrie 2010

Etnobotanice

Un tânăr de 22 ani a fost săltat de pe stradă, încătuşat şi dus la spital ("la urgenţă") pentru că părea să aibă un comportament ciudat ("sărea în sus", din ce relatau martorii sau poliţiştii... nu am fost atent). În intro-ul pe care l-a făcut prezentatoarea era sigur că el consumase etnobotanice; medicul, însă, a spus că se fac cercetări... dar că sintomele ar arăta că a consumat. Văd peste tot o campanie din aceasta agresivă contra "magazinelor de vise". Şi că posturile de ştiri încearcă să găsească foarte multe evenimente din acestea în care tineri care n-au ce face se apucă să tragă... paradisuri artificiale. Eu am scris un text mai de mult (2008)... pe un alt blog care acum s-a dus pe apa sâmbetei - că profitul din comercializarea drogului nu ar trebui să fie un argument pentru a face rău cu bună ştiinţă oamenilor. Chiar dacă oamenii par că asta vor! Mă refeream atunci la drogurile ilegale... şi făceam o paralelă cu o emisiune de televiziune de pe la noi. Asistasem pe viu la o conferinţă în care un om de televiziune foarte cunoscut la noi - pentru un anume serial cu o doamnă avocat dispărută - care întorcea mingea în terenul celor care-l întrebau despre importanța unei limite morale în jurnalism aducând argumentul: "dacă audienţa asta cere". Şi spuneam că până la urmă nu e corect să-i faci rău celui din faţa ta... doar pentru că este neinstruit. Nu ştie... e la început etc. Ca şi în cazul acestor droguri... mulţi sunt neştiutori. Sau aşa cred.
Am stat de vorbă cu oameni care au tras şi care până la urmă au spus că să încerci nu e niciodată rău. Să vezi cum e... Eu nu am vrut să văd cum e... deşi poate aş fi ajuns la.. "a fost foarte tare tată..." cu toate că nu am luat decât o simplă aspirină (ştiţi filmul? eh, nu contează!).
Pe un site am văzut că stă de multă vreme un sondaj de opinie: "credeţi că iniţiativa de eliminare a magazinelor de etnobotanice e bună?" da/nu... am zis mereu că nu! Pe mine m-a enervat întotdeauna isteria. Hai să părem gravi şi să tăiem în carne vie... sunt convins că produse de acest gen se vor vinde în continuare (la fel cum se vând şi drogurile ilegale) şi că cei interesaţi de "vise" vor "visa" în continuare. Dacă arătăm la televizor că uite câţi tineri s-au nenorocit din cauza unor astfel de produse... e bine! Nu am nimic împotrivă, deşi nu aşa isteric cum se face. Ca să-l faci pe cel care ar vrea să încerce să se gândească de două ori. Dar eu sunt de părere că aici educaţia ar fi cel mai important lucru. Nu ştiu. Cred că poţi să ai vise şi altfel... citind ceva bun cu sete şi cu lacrimi în ochi, privind un film bun, iubind... şi făcând ceea ce-ţi place cel mai mult... atunci când lucrurile par să o ia la vale. Ca să nu se plictisească oamenii apelează la astfel de artificii... şi ajung la spital sau mai rău. Sau pentru că se simt singuri, nu-şi pot satisface nevoia de apartenenţă la un grup, nu găsesc o legătură cu semenii. Singurele motive pentru care cineva ar încerca să consume aşa ceva. Să pară "cool" în faţa celorlalţi... şi acest aspect stă tot în respingerea celorlalţi.
Cred că un om inteligent nu se poate plictisi niciodată singur... cum spunea Camil Petrescu într-un interviu: se poate să mă plictisească alţii, singur nu mă plictisesc niciodată. Şi tot un om inteligent îşi va găsi şi prietenii pentru el. Nu trebuie să viseze doar la ele. Uneori nici nu-ţi dai seama cât de aproape eşti de fericire... şi că poţi să visezi chiar şi fără să consumi ceva cu efect ciudat. Asimov vorbind despre petreceri cu o anume substanţă ce se folosea în intervenţiile chirurgicale din trecut... ei bine, spunea că erau imbecile. Că numai proştii apelează la asta. Că totul nu e decât un spectacol dezagreabil şi prostesc... la ce-ţi foloseşte să uiţi pentru câteva clipe de tine? Şi să te tăvăleşti pe jos... nenorocindu-ţi ficatul (că acea substanţă avea efecte grave asupra ficatului).
Dar dacă tot s-a intervenit în această manieră în cazul tânărului de 22 de ani, care se pare că ar fi consumat etnobotanice... aş vrea ca la fel să se intervină şi când un beţiv e prea vesel pe stradă... aşa ca să fie egalitate. Că se consumă alcool legal şi beţivii fac un spectacol dezagreabil... deşi ei vor să pară haioşi.

duminică, 12 decembrie 2010

Something...

Ce ai făcut? Ţi-ai scris deja scrisoarea de adio? Stai! Am spus să stai! Nu! Nu trebuie să plângi... lacrimile fac murdar! N-ai ghicit nici de data asta! Nu trebuie să parfumezi scrisoarea. Chiar de e pentru iubita ta!!!! Dacă nu te mai iubeşte n-o să aprecieze oricum gestul! Înainte să-ţi tragi un glonte în cap pune dracu nişte ziare pe masă... ca să nu faci mizerie... aşa... acum să ştii că ne doare în... (nici măcar acolo!) de tine! Urmăriţi cipul:

Şi ca să vă mai destindeţi puţin, iată o reclamă pe care o apreciez cu adevărat, aţi mai văzut voi un portar cu un reflex atât de bun:

sâmbătă, 11 decembrie 2010

De ce am vrut să mă la de scris

Am promis odată că am să scriu şi despre asta. Bine... nu am zis în clar că ăsta era subiectul pe care-mi doream să-l abordez, dar nu asta e important. Mă interesează esenţa problemei. Am vrut să mă las de mai multe ori de scris. De scris orice. De aşternut cuvinte pe foi, pe display sau oriunde... cu degetul prin praf sau nisip nişcător. Prima dată a fost atunci când mi-am dat seama că sunt atât de mulţi oameni care au scris atât de multe lucruri importante înaintea mea... încât m-am întrebat eu de ce să mai scriu? Unde sunt eu în noianul acesta de cuvinte? Şi nu eram...

Apoi am încercat pe un site de literatură să pun nişte texte. Ce-i drept erau unele foare slabe... şi atunci am fost pus la punct sistematic. Şi cumva m-a durut. Şi tindeam să le dau dreptate criticilor. Oricum pentru acele texte nu-mi dădusem aşa mult interes şi erau într-adevăr slabe, meritam o critică dură căci eu o cerusem... şi eu credeam că mă joc. Şi apoi mi s-a cam acrit... aşa că am zis că nu mai scriu. Probabil că o să ziceţi că sunt ca vulpea care nu ajunge la struguri. Probabil! Posibil!... oricum am văzut şi acolo nişte comentarii ale unor „editori”, care numai inteligente nu erau. Într-un fel e aiurea... oricum citeam şi poezii elogiate... şi mie nu-mi spuneau nimic. Poate că eram eu un ins lipsit de cultura scrierii actuale. Însă, erau şi poezii pe care chiar le apreciam, scrise cu talent. Îmi spun că o poezie o simţi mai degrabă decât o gândeşti. Deşi nu e exclusă nici această variantă... Eu uneori fac experimente... şi încrucişez cuvinte. Alteori îmi vin în minte versuri şi le uit dimineaţă... că nu le notez. Nu are importanţă cum scriu sau de ce. Important e că eu cred că am capacitatea să înţeleg şi să fac distincţia între ce e scris cu talent şi... o chestie foarte pretenţioasă, dar care nu înseamnă mai nimic la scuturat. Cred că talentul ştie să-i facă pe toţi să-l înţeleagă bine. Şi să nu pară nici kitsch.

Am mai vrut să mă las de scris după ce am citit nişte texte. Recunosc că nu-mi stă în fire să subestimez lumea. Dar am făcut-o! Şi sunt vinovat de acest lucru. Credeam că cineva nu poate să scrie prea bine... şi când a deschis gura recitându-şi versurile am rămas uimit. Câtă măiestrie. Iar în semn de respect pentru această lipsă de subtilitate din partea mea... am zis că nu trebuie să mai scriu. Pentru că persoana respectivă scrie cu mult mai bine decât mine, iar eu... revin la ce spuneam la început. Unde mă aflu în acest noain de cuvinte?

M-am reîntors la cuvinte în joacă. La rugămintea cuiva. Şi-i mulţumesc pe această cale acelei persoane. Mulţumesc mult şi sincer!a pentru că azi... nu! Nu vreau să mă las. Pot să scriu bine. Pot! Sunt sigur de asta. Şi într-un fel nu-mi mai pasă de părerea celorlalţi. Pentru că pe texte pe care le credeam reuşite am primit aprecieri negative, iar pe unele pe care nu le-aş fi ridicat în slăvi... am primit aprecieri prea elogioase! În acest domeniu... uneori e greu să-ţi dai seama care e drumul. Pentru că e şi în funcţie de aprecierea subiectivă. Azi... am ajuns să constat că se scrie în cercuri restrânse. Cutare pentru o mână de oameni... şi alţii la fel. Rar sunt oameni care reuşesc să publice şi să fie cunoscuţi pentru toţi. Cumva nici nu ştiu dacă mai merită să scrii.

Că fac presă e altceva. Şi aici poţi să găseşti exprimări foarte interesante. Dar... mai întâi e să intuieşti subiectul. Am capacitatea asta... şi am dovedit-o de mai multe ori. Iar să îmbraci totul ca lumea... mă pot strădui. Dacă mă interesează. Dacă nu... o dau nudă. Ca o ştire (cine, ce, când, unde, cum, de ce?). Sau dacă am timp. Că şi timpul joacă un rol important.

A apărut şi revista Ideea NR. 6

ideea nr 6

vineri, 10 decembrie 2010

Moş Crăciun nu există!

Nu aveam de gând să scriu despre asta, dar dacă lumea mă provoacă... Nu am crezut niciodată în Moşul... sau aproape niciodată. Nu m-am bătut cu oamenii când mi-au zis că nu există. Eu nu-l văzusem niciodată. Mama mi-a zis că a venit pe furiş când dormeam şi eu pregătisem poezii pentru el. Şi m-a făcut să mă simt aiurea că uite ce darnic e moşul. Îmi amintesc şi acum de telefonul acela roşu cu cheiţă... cu care m-am jucat ani de zile... până l-am lăsat şi fratelui meu (că el îl distrusese pe al său) şi a forţat cheiţa stricându-l. Probabil singura chestie mai complicată de la moşu'...
În rest, îmi aministesc de moşul de la grădiniţă. El îmi aducea mereu cam aceleaşi dulciuri... şi era diferit de la an la an. Mi-am dat seama când m-am făcut mai mare că vata pe care educatoarea o cerea pentru astfel de manifestări (serbări în care trebuia aşteptat moşul) era pentru barba bătrânului darnic. Şi acele chestii pe care le primeam la grădiniţă nu erau de la moşu', ci de la mama, care făcea un pachet cu ce putea. Ni se spunea să nu deschidem cadourile acolo ca să nu se vadă că de fapt unii primeau mai multe, iar alţii mai puţin. Ce era foarte aiurea la astfel de manifestări... era că nu se respecta regula, că aşa sunt copii... iar uneori nici nu puteai să o respecţi. Că se vedea clar că unul are maşinuţe nu ştiu de care, iar altul numai câteva dulciuri. Am fost pus în contextul să văd că unei fete de pe acolo "moşul" îi adusese ceva complicat într-o cutie pe care predomina verdele. Şi eu mă întrebam ca idiotul... de ce nu am parte de astfel de chestii sofisticate? Ei... uite d'aia! Că eu credeam în mitul cuminţeniei. Şi eram cuminte. Am avut un coleg de liceu foarte amuzant care mi-a zis ceva despre cuminţenia lui... cică dacă-l lăsa într-un loc... el acolo rămânea... şi că lumea începuseră să creadă că e "ratardat". Şi eu eram cuminte. Mai făceam şi eu nişte chestii pe la robinet, dar cui nu-i place apa şi bălăceala... şi toate cele... şi jocurile periculoase. etc. etc. Dar nu cei mai cuminţi erau şi cei mai răsplătiţi am observat eu. Ideea e că nici obraznic dacă aş fi fost nu cred că rezultatul ar fi fost altul.
Nu există moşul... şi nu cred că e bine să-i învăţăm pe copii că există. E bine să-i învîţăm că e bine să dăruieşti, că e bine să fii bun (nu numai de sărbători!!!!!!!!!)... şi tot ce ţine de spiritul unei astfel de moment. Dar să-l lăsăm pe brătrân deoparte. Nu ştiu... poate greşesc. Dar nu cred că ajută la ceva.

luni, 6 decembrie 2010

Unii sunt de acord cu maghiarii din România

Am cumpărat azi (normal, ce era să fac dacă nu am de lucru?) un ziar local. De fapt, singurul ziar local. Iar prima pagină a cotidianului cu pricina arăta în următorul fel:

Pe lângă faptul că au pus un titlu destul de prost... iar în continuare apar două reclame ce se referă la sărbătorile de Crăciun (poate că s-au bazat pe ideea de a atrage atenţia totuşi e sinistru să alături sărbătorilor de Crăciun "Blocuri de coşmar", părerea mea!), ne ptem uita la ce anume au pus ca editorial de primă pagină. Îl puteţi citi aici, dacă nu mă credeţi pe mine. În primul rând, 1 Decembrie a trecut deja. Maghiarii s-au cuminţit. Dacă era publicat în imediata apropiere a Zilei Naţionale, aş zis că e în regulă. Dar evenimentul e perimat, nu mai rost să vorbim despre asta. Am să explic mai târziu de ce. Dacă apărea pe 2 sau pe 3 decembrie un astfel de editorial nu cred că era chiar aşa o mare tragedie, dar nu s-a întâmplat. Parcă aici în municipiu nu se întâmplă nimic care să merite comentat, să merite analizat... Îmi vine să spun că dacă nu avem subiecte, mai bine tăcem. Putem să scriem despre snooker! Sau şah! Sau orice... Brăila nu cred că are prea mare tangenţe cu maghiarii.
Al doilea aspect şi cel mai important este ideea pe care o pune în prim plan acest editorial. Argumentele sunt simpliste şi lucrurile sunt privite doar la suprafaţă, din păcate! Pentru că nu ni se spune şi cine sunt de fapt cei care vorbesc despre Ziua Naţională a României ca despre "o zi de doliu"; "ungurii" e un termen prea general! Eu, ca român obişnuit, pot să spun că nu-mi place ziua aceasta. Pentru că ea sărbătoreşte de fapt ceva fals. Românii nu s-au unit niciodată. Au rămas la fel de dezbinaţi ca şi atunci când ne stăpâneau străinii, că de fapt nu am făcut decât să schimbăm suveranii... de la începuturile timpul până în ziua de azi. Pot să spun că e "o zi de doliu". Pot să mă p. pe ea de România, aşa la mod particular. Că mi mi-e scârbă, da scârbă de ţara asta şi de ziua ei! Nu mă interesează deloc toate astea. Şi mai puţin istoria ţinutului acesta. Pot! În particular pot să am o opinie! Suntem liberi la opinie.
Nu la fel stau lucrurile şi cu cei din (nu aud?) Parlamentul României! Această instituţie îi reprezintă pe toţi românii de pe întreg teritoriul ţării!! Pe toţi! Şi pe mine cel care mă p. pe România (zicem la modul teoretic) şi pe cei naţionalişti, cei care cred în noţinea de patrie, de patriotism, de imn, de steag... de istorie. Toţi cei care respectă toate astea. Căci sunt şi oameni din aceştia! Poate că din ce în ce mai puţini, dar există. Şi ca reprezentat al tuturor românilor un parlamentar - plătit de cei care dau bir statului! - nu are dreptul să vorbească împotriva ţării pe care o reprezintă. El trebuie să respecte toate tradiţiile ţinutului nostru. Fie că e de etnie maghiară sau e ţigan/rrom sau bulgar corcit cu rus. Fie că e toate astea la un loc, el este plătit din banii bugetului României. Aşa că ar trebui să se bucure când vine ziua acestei naţii care-i dă să mănânce. Că în plus de asta mulţi maghiari fac nişte afaceri cu statul acesta încât nu ştiu de ce s-ar simţi aşa de îndoliaţi când întreaga Românie (mai puţin în unele zone) arborează tricolorul la unităţile administrative din fiecare teritoriu.
Nu cred că trebuie să le iertăm astfel de ieşiri ipocrite acestor oameni plătiţi din banii României, căci ele nu vor decât să arate celor cu minte puţină că aceşti parlamentari români de origine maghiară sunt naţionalişti. Păstrându-şi electoratul. Ăla puţin, dar unit! Căci acesta este scopul declaraţiilor ungurilor. Nimic mai mult!

P.S.
1. De acum când apar probleme cu computerul să nu mă mai bazez pe harddisk-ul celălalt pe care am KUbuntu pentru că nu e instalat corect. Să-mi instalez şi Windows-ul din nou şi Ubuntu!

2. Anul acesta se termină cum a început: mi s-a dus televizorul! La începutul anului mi se dusese computerul. Acum când am nevoie de el! :)))

duminică, 5 decembrie 2010

Perseverenţa – un talent?

Aş fi vrut să spun da după meciul dintre Nadal şi Federer, din finala Turneului Campionilor 2010. Însă Nadal a pierdut. Şi talentul adevărat al lui Federer – căci nu poate să nege nimeni asta – a învins. A învins mişcarea elegantă, lovirea fină şi precisă. A învins spiritul creativ, inventivitate...

Nadal nu e un jucător slab. Nu asta vreau să spun. Nu! Dar nu e la fel de talentat ca Federer. El a învăţat bine tenis, a învăţat cu perseverenţă şi tenacitate. A învăţat să lovească mingea corect... Şi perseverenţa sa se manifestă şi pe teren, acolo unde nu renunţă la nicio minge, acolo unde aleargă după orice punct. Dârz ca un tigru. Tăria mentală asta e ce îl mână pe acest tenismen minunat, spectaculos, cu o capacitate de a lovi foarte puternic şi foarte precis mingea. Însă, parcă loviturile sale sunt „mai învăţate” decât cele ale lui Federer.

Federer parcă uneori nici nu face efort când joacă, parcă „numai din încheietură” reuşeşte să-şi păcălească adversarii. Ştie când trebuie să atace, ştie/simte ce trebuie să facă pentru a lua punctul. Loveşte elegant, foarte inteligent şi inventiv. E creativ în joc şi îşi adaptează uneori stategia după adversar, încercând să surprindă. Anticipând cumva că celălalt l-a studiat... şi dorind să-i arate că el ştie mai mult.

De aceea, nu am putut să spun că peseverenţa e totuşi un talent. Chiar dacă îţi poate aduce succesul... totuşi talentul „se vede”. Fiecare simte cine e omul care are mai multe calităţi. Şi persevenţa e o calitate esenţială în şlefuirea unui talent. Însă, doar atât... Cu perseverenţă poţi ajunge cel mai bun într-un domeniu. Dar cu talent şi perseverenţă ajungi şi mai bun... depăşeşti momentul acela şi intri în istorie.

Până la urmă ambii jucători au intrat deja în istoria tenisului. Deci din ce spusesem mai devreme... ar putea să reiasă faptul că ambii au talent. Da! Ambii sunt talentaţi. Însă Federer e puţin mai talentat decât Nadal. Întrucât tenisul pe care-l joacă e de o altă factură. E creaţie. Lovituri pe care puţini reuşesc să le facă lui îi ies de minune. Nadal joacă bine, spectaculos, dar nu din al şaselea simţ. El e puţin prea antrenat. Ştie unele lovituri bine şi le aplică necruţător atunci când e cazul. Încearcă să dea tot ce prinde dincolo de fileu... cu tenacitate. E un luptător. Unul care nu se dă bătut niciodată. Dar nu o face cu eleganţa lui Federer. Cred totuşi că talentul e altceva... decât simpla perseverenţă. Tenacitatea. Talentul e un diamant ce trebuie şlefuit cu perseverenţă. Dar... până la urmă de ce nu? „What one man can do, anther can do!”... poate că şi perseverenţa e un talent. Şi credinţa e şi ea un talent... în sine. Cea care dă lucire... nu ar trebui să lucească şi ea?

Ideea NR. 5


ideea 5

vineri, 3 decembrie 2010

Harry Poker

Mai nou jocurile de noroc s-au mutat şi pe on-line. E bine? E rău? Nu ştiu! Nu despre asta voiam eu să vă vorbesc. Până la urmă niciun lucru nu e bun sau rău... ci e bine sau rău folosit. Dependenţa de jocurile de noroc te poate duce la faliment şi pe on-line şi în în cel clasic...

Pe mine, însă, mă interesează misterul. Trăirea pe care un jucător de poker on-line nu o mai poate avea. Din faţa display-ului nu te poţi uita în ochii adversarului, nu-i poţi citi gândurile şi nu-i poţi anticipa mişcările. Gata cu ochelarii misterioşi, gata cu ticurile nervoase, gata cu jocul cu jetoanele la masă, gata! Îl urmăream pe Daniel Negreanu cum câştiga o mână doar prin atitudinea de învingător. Sigur că şi la o masă virtuală poţi blufa, însă nu mai poţi da impresia de învingător încă de la început.

Poţi în schimb să faci orice în paralel cu jocul. Poţi să te uiţi la un film, să joci şah on-line sau să faci exerciţii yoga. Nimeni nu te poate împiedica. Jocul merge mai departe atâta timp cât ai atenţia distributivă. Poţi să faci chiar sex cu iubita/iubitul. Poţi fi orice. Dar nu jucătorul de poker rece sau comic, nu showmanul mesei... Nu tipul cu ochelarii ineresanţi. Nu omul care ascultă rap la masă... deşi tu poate în cască în acele momente chiar asculţi Mozart.

joi, 2 decembrie 2010

Nu-s de acord cu Mircea Badea!

În emisiunea de pe 1 dec. 2010, Mircea Badea a spus că există un anume "clişeu" care se învârte azi în lumea noastră, în România. Şi eu m-am alăturat să-i zicem "clişeului" pe care-l condamnă d. Badea. Dânsul e de părere că nu trebuie să fim cuprinşi de spiritul "Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română", întrucât e mai bine să ne urâm şi să avem fiecare România lui. Să existe practic vreo 22 milioane de Românii... aşa cum spunea d-na Lelia Munteanu. Că ura e un sentiment profund şi adevărat. Sunt de acord. Însă ştiu că cel care e capabil să urască e capabil să şi iubescă profund şi adevărat.
Apoi rămâne chestiunea legată de Contele de Monte-Cristo. El ura. Ura profund, dar cu temei! Edmond Dantès, înainte de a deveni conte, a fost un om bun, naiv e adevărat, dar bun! Poate că asta l-a dus în temniţa din care a ieşit abia peste foarte multă vreme, însă nu a urât atunci pe toată lumea. Nu i-a urât pe cei ce, în timp ce el nu vedea lumina soarelui, se bucurau de libertate. Ci i-a urât pe cei care i-au făcut rău! Şi sunt de acord cu asta! Să-i urăşti din tot sufletul pe cei care ţi-au făcut odată rău, dar aşa cum i-au făcut lui Villefort, Fernand şi Danglars! Acel gen de rău... adică cine îţi ia totul pe nedrept merită urât! Da! Sunt de acord.
Însă, nu sunt de acord cu ura fără rost. Ura îndreptată între noi toţi! Ura de care au dat dovadă chiar celelalte trei personaje... complotiştii! De asta cred că ura românilor e păcătoasă. Pentru că e îndreptată haotic. Pentru că se bazează pe ideea de a muri capra vecinului. Pentru că românii îi urăsc pe profesori pentru că îşi cer drepturile, dar nu-i mai învaţă pe copii nimic... îi urâm pe pensionari pentru că "sunt asistaţi social" şi aşa mai departe. Îi urâm pe cei care se "lăfăie" la stat... pe cei de la privat că nu mai ştiu ce... şi aşa ne urâm între noi haotic. Fără sens.
Ura e un sentiment uman, dar dacă e îndreptată către cei care nu merită... atunci nu mai e umană. E doar un viciu de care nu ne mai putem dezobişnui.

miercuri, 1 decembrie 2010

frig

"Eu sunt dovada vie că Dumnezeu există!" - spune o persoană publică, ce are succes şi peste hotare unde reuşeşte să-i facă pe cei din faţa scenei să strige prosteşte la ideea "For my country, for Romania". Dacă primul citat al acestui articol este o propoziţie adevărată aş vrea să spun că mulţi oameni săraci care merg la biserică şi chiar de nu merg se roagă la Dumnezeu cu adevărat... sunt dovada vie că nu există Dumnezeu, dacă e să privim astfel lucrurile...
Cineva scrie că vrea să vadă o Românie colonizată, dar civilizată... altcineva spune că ne urâm! noi între noi! Să ne trezim mâine dimineaţă şi să ne recunoaştem între noi. Să fim români.
Eu marţi de Sfântul Andrei am avut o zi proastă. Am avut insomnie aseară. Ca să ai un cap de metal trebuie să suporţi verde. Şi mai vrea să şi plătesc pentru asta?
"A te schimba şi a te schimba în bine sunt două lucruri diferite"... am scris uneori cu ideea de a taxa unele atitudini. Or am uitat de faptul că întotdeauna când vei fi tranşant, vei ajunge la un moment dat să fii criticat tranşant. Sunt obosit. A plouat toată noaptea, iar spre dimineaţă s-a aşternut un strat rece şi alb... foarte firav. A adus cu el frig. 2010. Frig.
În horoscopul de azi scria că pentru cei din zodia mea cică o să se reabiliteze ceva... sunt prea obosit ca să cred că am să fiu treaz până la acea oră.
Eu nu vreau o ţară "ca afară". Vreau o ţară normală. Una în care să nu ne mai simţim atât de rău unii cu alţii. Una în care să existe logică în tot ceea se întreprinde... să nu se facă o lege care oricum va fi încălcată. Nu mai vreau să aud la televizor că lumea se înghesuie la pomană electorală sau la pomană de orice fel... pentru că e mâncare dată gratuit. O ţară în care să nu mai văd aşa mulţi oameni pe stradă. O ţară în care să pot să sper. Atât!