luni, 21 iunie 2010

mic tratat despre extratereştri

Citeam pe un site că există voci care susţin ceea ce cred şi eu: anume că pot exista forme de viaţă pe care nu le putem înţelege. Şi că viaţa nu cred că poate fi întreţinută numai cu oxigen! Evident că cea de pe Terra s-a creat în jurul acestei substanţe, dar de ce să nu admitem că s-ar putea să apară în alte condiţii alte forme de viaţă. Avem exemplul "inteligenţelor artificiale" pe care le-am creat noi "după chipul şi asemănarea noatră", dar de ce să nu ne gândim că Mama Natură (şi aici nu mă refer în niciun fel la fete de pe al emisiuni cu Dan Negru!) este mult mai creativă decât noi. Chiar pe planeta noastră există unele specii de bacterii care nu folosesc oxigenul pentru a rămâne în viaţă... deci se poate!
Întâmplător am auzit şi faptul că forma noastră de viaţă - cea care foloseşte oxigenul drept combustibil al vieţii - e cea mai eficientă, pentru că nu se ştie o altă structură care să creeze energie atât de eficient. Or, nu cred că putem spune că am ajuns la limitele ştiinţelor în lumea noastră. Descoperirile vor exista în continuare şi nu cred că ar trebui să ne mire faptul că vom ajunge la un moment dat să constatăm că sistemul acesta legat de oxigen nu e singurul care poate genera viaţă şi energie. Dacă energia se poate crea în mai multe feluri atunci cred că şi viaţa se poate dezvolta în mai multe feluri. Şi acea formă de viaţă pe care vom reuşi să o desluşim până la urmă ne va uimi... pentru că structura noastră e atât de diferită de a celorlalţi.
Ce ne-am face dacă ar exista viaţă la nivel subcuantic? Noi când ne referim la viaţă ne gândim la celule, la structuri ce au cap, trunchi şi picioare... două sau mai multe membre... mă rog, strutura asta cu care suntem obişnuiţi - cu eventualele ajustări pentru a o face mai mostruoasă (a se vedea Star Trek - unde foarte multe specii din Univers au o contructie a feţei asemănătoare nouă, dar cu "riduri" mai profunde pe frunte - klingoni - sau între sprâncene etc., alţii au urechi imense şi alte asemena grozăvii care fac din foarte multe astfel de specii respingătoare). Dar dacă viaţa s-ar desfăşura la nivel subcunatic? Am putea înţelege ceva din asta?... dacă ar fi adevărată teroria conform căreia în fiecare atom se găseşte un univers întreg... şi dacă acest univers nu conţine şi el alt infinit de universuri unde există indivizi care gândesc la fel ca mine şi tot aşa la infinit? Dacă există viaţă din tahioni? O putem înţelege?

Putem să spunem că deocamdată nu... şi că într-un viitor poate că vom reuşi să înţelegem şi acest aspect...

Mai e şi chetiunea legată de tehnologie: dacă ei (ceilalţi, oricare ar fi ei) nu au creat computerul, ci alte maşinării care nouă să ni se pară drăcovenii... dacă ei au creat altfel de ustensile manevrate în alte modalităţi?! Cum am putea atunci spera că semnalele noatre pentru ei nu sunt decât nişte focuri de semnalizare pentru indivizi cu celulare şi gps-uri?

duminică, 20 iunie 2010

nu există ultimul om!

Mă gândeam azi la sintagma: "M-am simţit în clipele alea ca ultimul om" - care se referă la faptul că în unele momente din viaţa lor oamenii se simt atât de ruşinaţi de propria existenţă încât au impresia că sunt cei mai necăjiţi de pe lume... "ultimul om" e ăla care cerşeşte de la viaţă mai mult decât poate să-i dea în clipa aceea: ar fi sperat ca să obţină o altfel de reacţie din partea unor indivizi şi totuşi aceştia nu s-au arătat îndurători. De fapt, asta e o lecţie pe care o învăţăm toţi la un moment dat: oamenii nu prea au îngăduinţă pentru ceilalţi. Şi pentru lucruri mărunte, căci astea de obicei provoacă cele mai mari neplăceri: chichiţe, detalii... mici amănunte care îţi subminează încrederea în tine aducându-te pe marginea prăpastiei: "ultimul om".
Dar dacă prin absurd ar exista "ultimul om" şi tu doar te simţi ca el... oare cum se simte acest "ultim om". Şi cine ar putea să fie? E cel mai nefericit din lume? În ce se măsoară această nefericire? în lacrimi? În trăire... dar trăirea nu poate fi exprimată aşa simplu în cuvinte, nu poate fi cuantificată... e subiectivă, de la o experienţă al alta. Deci dacă starea de "ultim om", de nimic pe faţa pământului nu e decât o iluzie... nu e decât ceva ce nu poate fi exprimat! iar a te simţi ca "ultimul om" nu e nici pe departe adevărat.
Nimic din ceea ce este uman nu ne este străin, dar intensitatea şi gradul de înţelegere a anumitor lucruri depinde de fiecare om... de disponibilitatea sa către a suferi sau a fi indiferent pentru anumite fenomene sau altele.
Dacă l-am indetifica cel mai exact pe acest "ultim om" - deşi asta e clar o utopie - am mai putea spune că avea vorbă cu m-am simţit ca ultimul om... oare nu s-ar pierde semnificaţia? Căci nu e deât un clişeu mestecat la infinit de cei care se simt într-un anume moment al vieţii lor nedreptăţiţi de soartă. Or, nedreptăţiţi de soartă sunt mulţi şi dacă toţi s-ar considera ca fiind parte din tagma ultimilor oameni atunci nu am ajunge nicăieri... Cine ar fi cel mai nedreptăţit? Asta implică subiectivitate! Toţi ne considerăm cei mai nefericiţi, dar dacă ne comparăm între noi de cele mai multe ori raporând situaţi corect vedem că de fapt putem găsi alte situaţii şi mai grele lui aşa mai departe!...
Nu există ultimul om, ci doar sintagma "ultimul om" - ca să desemneze o strare absolută, dar oamenii doar tind către el... fără să-l atingă niciodată!

marți, 15 iunie 2010

bă, nu vreau să fiu afacerist!!!

ieri, să fi fost 7... sună telefonul fix... Eu când sună telefonul fix nu răspund niciodată, pentru că dacă e cineva care are treabă cu mine mă caută pe mobil... şi răspunde mama: îmi zice după ce ascultă ceva vreme: "cu d-nul Florentin N.". Iau receptorul în primire şi o voce masculină îmi spune spune: "Am verificat CV-ul dvs de pe ejobos şi vi se aprobă (sau o exprimare din asta voit ambiguă), puteţi veni mâine să avem o discuţie?" Eu: "da..." Atunci: "veniţi mâine la ora 18:00". "Ok, zic... îmi daţi adresa?" "Da sigur, sediul nostru se găseşte în str. Griviţa, nr. 164, colţ cu Şcolilor (ceea ce nu e chiar adevărat, dar în fine), sediul nostru se află în clădirea şcolii de şoferi... d...." Am presupus că această "convorbire" va fi un interviu de angajare
Ar fi trebuit să-mi dau seama că e de fapt ţeapă, cum am mai primit una tot aşa de pe net, pe acelaşi sistem de marketind nu ştiu de care. Sediul ar fi trebuit să mă pună pe gânduri... şi chiar am vrut să-i spun la întâlnire - asta până să ajung acolo şi să văd care e de fapt povestea - că are firma asta cam ascunsă, sediul e cam dubios amplasat, nici pe net la adresa indicată nu se găseşte ceva care să dea speranţe... Prieteni: dacă vreţi să-mi daţi de lucru... atunci chiar daţi-mi de lucru: adică eu să fac ceva şi să fiu plătit pentru acel ceva.
În plus de asta, şedinţa (că la această convorbire au apărut mai multe persoane - de fapt încă 3 femei) a arătat ca a arătat ca un exerciţiu de hipnoză: una dintre cele 3 doamne (care era profesoară, după cum s-a recomandat) încerca să tot spună: "Bine, în ce constă jobul?" şi omul calm, spune: "în următoarele trei minute vă voi spune şi în ce constă acest job" şi îşi relua ideea de unde rămăsese cu acelaşi ton lent... la care nu am putut fi atent, pentru că ştiam despre ce este vorba. Mă liniştisem, primul meu "interviu de angajare" a fost prin urmare o mare păcăleală. Pentru că nu era un interviu de angajare! Era o propunere pentru a face parte din grupul lui de cumpărători, eram de fapt încă un procent la afacerea sa pe care cică a început-o acum 3 ani... Eu nu pot decât să-i urez succes, cred că am să mai merg şi data viitoare la reuniune dacă am timp, dar mă duc acolo cu liniştit ca la un spectacol... nu o să mai am nicio emoţie. De fapt de cum am auzit despre ce este vorba am devenit deodată împăcat cu mine, cu viaţa şi cu ideea profesoarei care spunea că pleacă din oraşul acesta... şi din ţară. Şi pentru că ştiam că nu are nicio importanţă totul mi-am permis să-i atrag atenţia omului asupra faptului că expresia "ca şi", în contextul "ca şi parteneri" e greşită! pentru că nu implică nicio cacofonie dacă se taie "şi-ul". Poate fi folosit elementul de legătură şi... în cazul expresiilor de genul: "ca şi partenerii"... articulat!!! Dar omul nu avea nicio străbatere: "Dvs sunteţi de meserie, eu sunt inginer", de parcă asta ar scuza în vreun fel stâlcirea limbii naţionale. Meseria nu scuză deloc vorbirea unei limbi prost, ci doar necunoaşterea! Putea să fie mai ironic, dar nu a ştiut. Şi şi-a continuan tirada liniştit.
El mizează pe sistemul linguriţei de informaţie şi a timpului pierdut: adică dacă tot te deplasezi acolo la el şi stai să asculţi 30 minute nimic... mă rog nişte promisiuni că ai putea în nu ştiu câţi ani să obţii nişte rezultate care să-ţi permită să-ţi faci propria afacere... şi pierzi vreme din viaţa ta pentru aşa ceva atunci o să zici: "hai măcar să încerc!"... Adică dacă tot îmi sună ăsta în cap zi şi noapte că am să pot, că e de bine şi că nu ştiu ce... poate că până la urmă am să am şi eu curajul să spun unora acelaţi lucru, să-i bag în afacerea asta... şi tot aşa ca o piramidă. Că pentru ce face omul acesta nu-ţi trebuie nimic altceva decât cura, tupeu!!
Întrebarea mea este pentru acest om: ce facem dacă nu avem bani ca să fim consumatori? ce facem?!!!!!!!! Evident că are să-mi spună ceva în genul: "păi, acest job - care nu e job nici când o să fiu eu broască ţestoasă sau bufniţă de 5 (puncte, nu de ora 5) - poate fi part time şi îţi poţi lua o slujbă adevărată de unde să faci rost de bani pe care să-i ivesteşti aici." Şi: dacă tot am acel job, la ce să mai investesc în această aiureală riscantă, din care nu sunt sigur că am să câştig?" pentru ca să cumpăr nişte produse foarte scumpe? Personal eu nu vreau să fiu consumator de meserie, cu posibilitatea să devin afacerist! Nu vreau... pentru că mi se pare că am fost înşelat încă de la primul telefon: se promite o slujbă şi de fapt se oferă... o vorbă frumoasă într-o spendidă limbă română stricată.

P.s. după această şedinţă de hipnoză... mi s-a mai propus un "job" asemănător la BCR de către o clientă a acestei reţele de la BCR, venită acolo să-i fure clienţii lu' nentu' ăsta. Să fiţi sănătoşi cu toţii... prea ne credeţi proşti!

luni, 14 iunie 2010

psihologia maselor = vuvuzela

Cu Paraziţii în cască transmit în scris că voiam să-mi cer scuze pentru că uneori pe acest blog încap texte care poate sunt reacţii prea spontane, prea necizelate... şi prea dure legate de anumite lucruri care nu ar merita un astfel de tratament: de exemplu fişierele .ppt/.pptx trimise prin e-mail. Persoane pe care le cunosc mi-au reproşat (pe bună dreptate) că astfel de lucruri sunt nevinovate, de ce să mă iau de ele? Îmi pare rău sincer pentru acele reacţii de pe blog, mai ales că am mai urmărit o dată fişierul pe care l-am criticat ca inadecvat şi am observat că la nivel vizual e chiar interesant realizat. Ideea de a crea din imaginea unor obiecte sau trupuri de oameni şi animale, în anumite contexte, alte imagini ale unor expresii ale feţei sau chiar ale lui Isus mi se pare una foarte interesantă. Nu mă deranjeză astfel de mesaje deloc şi nu sunt aşa de dur, doar atunci din neateţie mi-a scăpat un mârâit din cauza textului. Oricum ideea de a te promova astfel e chiar foarte bună. Deci îmi pare rău pentru ce am postat atunci! Cineva mi-a reproşat cum de nu m-am luat şi de norul de cenuşă... cum de nu am inventat ceva şi acolo. Ei bine, cred că norul nu m-a afectat direct, pe cerul meu era tot soare şi albastru... nu aveam pe nimeni în străinătate care să mă viziteze. Deci nu puteam să repet şi eu alt refren pe care l-am pus alţii: anume că omul nu se prea poate pute cu natura deocamdată, dar asta constatasem de mult în anul în care au fost inundaţii mari în România.
Am început prin a spune că nu sunt chiar aşa de insensibil precum ar putea să pară din unele texte de pe blogul meu pentru că vreau să vorbesc despre vuvuzelă sau goarna proştilor de pe stadion. Oamenii sunt nişte animale cu instincte de turmă şi de asta pot fi manipulaţi foarte uşor de cei care au acest curaj să promoveze absurdul pe post de mare realizare. De la articole de vestimentaţie absolut oribile până la vuvuzelă totul mizează pe ideea că omul are instinct de turmă şi că dacă au fost câţiva proşti la început, cu siguranţă şi ceilalţi vor dori să fie în rândul lumii! Mai ales că mass-media au tot adus în discuţie aceste instrumente care nu au fost inventate în Africa şi care se aud pe orice stadion, dar nu ca acum când: au dispărut, aşa cum observa cineva azi la televizor, şi înjurăturile (că dacă eşti cu vuvuzelă nu tre' să mai glăsui - ceea ce e oarecum odihnitor pentru creier şi oricum nu se spun slogane prea interesante pe stadioane, deci gradul de inteligenţă al suporterului standard nu are cum să fie prea ridicat), dar şi acele cântece ale unor suporteri absolut inimoşi care chiar zic eu că merită! Aşa cum e cazul suporterilor de la Liverpool care cântă pe stadion şi se bucură cu adevărat de spectacolul fotbalistic, creând la rândul lor spectacol. Rar vezi astfel de manifestări pe stadion: suporterul standard imită pe ceilalţi, iar dacă toţi sunt cu gura pe vuvuzele şi suflă în ele deranjând pe toată lumea din jur face şi el la fel. Nu atrage nimeni atenţia că poate sunt unii care au venit la meci să vadă spectacolul, nu să audă de pe tot stadionul un sunet care aminteşte de strigătul primitivilor nemâncaţi venit chiar de la stomacul însuşi.
Nu, să nu fie interzise, dar ar trebui ca cel care merge pe stadion să fie educat că: pe stadion nu toată lumea e aşa interesată de sunetul acela, că deşi toată lumea face la fel o face poate şi dintr-o frustrare personală: adică dacă el nu se poate oricum uita la meci măcar să sufle şi el în vuvuzelă să se laude la prieteni că era şi el unul din ăia 1000 care făceau "atmosferă". Că nu te poţi uita la meci în condiţiile în care din toate părţile se aude chiorăitul maţelor omului de neaderthal - amplificat de alţi şi alţi oameni cu goarne.
Bine, că nu ai la ce să te uiţi deocamdată sunt de acord. Că m-am uitat ieri la o parte din meciul Slovenia-Algeria (la prima parte şi nu am rezitat mai mult de 10 minute) şi nu merita banii. M-am uitat azi la tot meciul Olanda-Danemarca (2-0) şi Danemarca în afară de câteva faze de contraatac nu a existat ca echipă ce ar putea emite vreo pretenţie la acest Campionat Mondial, iar Olanda destul de greoaie cu multe pase în spate, ce-i drept mai acelera câteodată în faţa careului şi punea probleme serioase, dar în general construcţia era lentă, iar jucătorii de la care mă aşteptam să fie mai în formă au avut prestaţii şterse.
Singurele chestiuni de menţionat pentru acest CM 2010... sunt vuvuzela şi lipsa de bun simţ a omul de rând faţă de un spectacol oricare ar fi el, faţă de vecin şi faţă de el însuşi. Să sufli tot timpul în prostia asta e de-a dreptul imbecil, dovedeşte cât de lipsiţi de civilizaţie suntem. Nu am spus să nu se utilizeze vuvuzela, că poate în unele momente în loc să zbieri ceva imbecil ar fi mai util să sufli în goarnă, ci că monotonia sunetului acesta e pentru spiritul retardat care înţelege foarte puţin şi-l repetă la nesfârşit, refuzând să se abată de la "calea cea dreaptă" pentru că implică noutatea şi e greu.
Stadionul de fotbal e demonstraţia cea mai fidelă a spiritului de turmă: sunetul acela nu are nimic plăcut în el, e doar un zgomot care deranjează şi pe zei, dar oamenii suflă în continuare ca să acopere zgomotul anterior, suflă ca să-şi acopere neputinţa de a se opune acestui gest imbecil, suflă să fie în rând cu lumea!

p.s. Deocamdată singura echipă care s-a remarcat ca joc la acest mondial este Germania care a desenat foarte frumos pe teren!

vineri, 4 iunie 2010

Florin Şerban când vrea să-i pună pe gânduri pe oameni, îi pune pe gânduri pe oameni (pentru că înţelege bine lumea)

Am văzut filmul "Eu când vreau să fluier, fluier". Nu mă pricep la chestiuni artistice legate de modul de filmare, de jocul actorilor (pentru că am văzut filme în care am considerat că actorul respectiv joacă aiurea, deşi lumea bună spunea altceva) sau alte chestiuni din acestea.
Mie mi-a rămas gustul amar la final. Atât.
De multe ori îi privim pe oameni strâmb şi etichetăm simplu pe cei care se abat de la normele acestea ale unui om obişnuit. Puşcăriaş nu e un om care a făcut puşcărie... nu, nu e doar atât! Pentru noi toţi e un potenţial pericol sau oricum dacă nu e aşa cum spun el oricum trebuie evitat! Simplul motiv că a fost deţinut îl face mai neom decât ceilalţi. Şi deci nu mai are loc printre noi. Nu-ţi inspiră încredere. Şi poate că aşa şi este. Este un om periculos, mai periculos decât ceilalţi pentru că a trăit pe muchie de cuţit în anumite condiţii, cu anumite tipuri de oameni. Dar nimeni nu se întreabă ce se ascunde totuşi în spatele unor fapte. De ce ajung oamenii să aibă reacţii de "necolaborare socială"?
Eu cel puţin asta am înţeles că vrea să ne transmită regizorul filmului "Eu când vreau să fluier, fluier". Că până la urmă dincolo de acele fapte poate că omul respectiv merită mai multă atenţie şi trebuie înţeles... pentru că doreşte să facă ce trebuie (da asta e exprimarea corectă, să facă ce trebuie), dar nu are puterea necesară. Să te simţi ca într-o temniţă când ştii totuşi care este calea pe care o ai de urmat. Când vezi foarte clar ce trebuie să faci, dar să nu poţi pentru că nu ai resorturile care să te ajute... şi totul pare împotriva ta. Mi se pare normal să ripostezi... când eşti tânăr resemnarea nu e chiar aşa la îndemână.
Filmul vorbeşte fără doar şi poate şi despre viaţa din puşcărie... şi că acolo totul costă şi că viaţa e cum e. Şi că rişti umilinţe dintre cele mai grele, dar dincolo de asta cred că regizorul se referea la faptul că nu prea ne preocupăm să-i înţelegem pe aceşti oameni lipsiţi de şanse şi că ei se revoltă tocmai pentru că au suflet, iar unii îi consideră de paie!