duminică, 16 mai 2010

Ziua Comunicării a fost sărbătorită la Brăila la Universitatea "Constantin Brâncoveanu"

Miercuri, 12 Mai 2010, s-a sărbătorit la filiala din Brăila a Universităţii "Constantin Brâncoveanu" a doua ediţie a Zilei Comunicării! Dacă e să priveşti după modul în care a fost reflectat evenimentul într-un cotidian local ai putea crede că profesorul Mihai Dinu de la Universitatea din Bucureşti a venit la Brăila ca să asiste la această manifestare şi "alte cadre didactice vor susţine alocuţiuni sub genericul Paradoxurile comunicării" (cel puţin aşa pare să spună textul!), ceea ce este o aberaţie totală. Jurnaliştii se pare că au scris ştirea asta doar ca să nu spună lumea că nu au tratat şi ei evenimentul, fără să se deplaseze la faţa locului sau dacă s-au deplasat acolo nu au aşteptat să înceapă, ci au luat pliantul de prezentare şi "that's all for today". Şi au scris ştirea fără să citească măcar cu atenţie toată ideea!
Eu care am participat la eveniment vă pot spune că de fapt profesorul Mihai Dinu s-a deplasat până la Brăila ca să susţină nu o alocuţiune, ci un discurs amplu despre paradoxurile ce se iscă în comunicare. Nu am avut timp să scriu la momentul respectiv despre asta, dar am să o fac acum pentru că e bine de ştiut, cel puţin aşa cred eu!
Mihai Dinu şi-a început discursul cu ideea că: dacă într-o ştiinţă nu s-au descoperit deja paradoxuri înseamnă că acea ştiinţă nu este suficient de evoluată, adică nu s-a maturizat. A vorbit apoi despre faptul că oamenii fiind conştiinţe închise nu reuşesc de fapt să comunice cu adevărat: în sensul că acele cuvinte pe care le rostim sau scriem nu îşi găsesc în mintea tuturor acelaşi înţeles - tocmai pentru că nu învăţăm cuvintele din dicţionar, ci direct din vorbire (când suntem copii aşa facem, nu învăţăm să vorbim cu dicţionarul în faţă, ci ascultând şi reproducând ceea ce auzim... dar fiecare aude un anume cuvânt în anumite situaţii şi pentru fiecare poate fi încărcat diferit acel cuvânt...). Când încercăm să spunem deci ceva ne folosim de limbaj - care nu ar conţine (în opinia profesorului Dinu) şi semnificaţia (cea pe care o avem noi în minte, în simţire!). Reuşim foarte greu să ne comunicăm prin cuvinte trăirile. vorbind despre acest lucru a amintit de expresii de genul: "Îmi este atât de greu să-ţi spun cât sunt de necăjit" sau "nici nu ştiu cum să-ţi spun să te fac să înţelegi cât sunt de necăjit"...
La întrunirea de miercuria aceasta profesorul Dinu a vorbit despre faptul că există mai multe tipuri de paradoxuri: la cele logico-matematice a vorbit despre faptul că o dreaptă conţine tot atâtea puncte ca un segment - adică o infinitate. Recunosc că la momentul respectiv nu prea am înţeles, dar mi-am explica apoi prin faptul că pe un segmet trebuie să fie reprezentat şi punctul 0.5, dar şi 0.51 şi punctul 0.511 (care e diferit de 0.51) şi tot aşa... am adăuga la infinit câte o cifră dincolo de 0.5 (ar putea să existe şi numărul 0.4687568947936872986467348... etc.) şi... deci am obţine o infinitate de puncte!!!!! Şi putem include aici ideea domnului profesor: "De fiecare dată când apare infinitul ne aflăm într-o situaţie paradoxală şi intuiţia noastră se blochează".
Există un paradox despre care am citit şi pe internet pe site-ul cuiva mai de mult şi atunci am spus că a fost tratat superficial de către individul respectiv; se referea la faptul că: dacă Dumnezeu ar putea face o piatră perfectă care să nu poată fi spartă de nimeni atunci Dumnezeu nu ar fi atotputernic pentru că nu ar putea sparge piatra; dacă ar putea totuşi să o spargă înseamnă că piatra nu e perfectă, deci Dumnezeu nu poate face o piartă perfectă, deci nu e atotputernic. Dar despre Dumnezeu nu putem spune decât propoziţii de semn negativ, putem spune ce nu este... în niciun caz ce este Dumnezeu întrucât creatura nu-şi poate înţelege Creatorul.
Printre paradoxurile semamntice Mihai Dinu a inclus propoziţiile de genul: "Totul este relativ." - dar dacă totul este relativ rezultă că şi propoziţia asta ar fi relativă, deci trebuie să fie măcar un lucru care să nu fie relativ!! Şi ar rezulta că nu totul e relativ. Sau: "Nimic nu are valoare" - deci inclusiv propoziţia asta este lipsită de valoare, deci rezultă că ar trebui să fie ceva care să aibă valoare... dar propoziţia era că nimic nu are valoare! Sau citatul din Luis Bunuel: "Slavă Domnului, sunt încă ateu." Sau Socrate: "Ştiu că nu ştiu nimic." Sau citatul din Alexandru Dumas fiul: "Toate generalizările sunt periculoase, inclusiv aceasta" Şi probabil lumea abundă de astfel de paradoxuri pe lângă care trecem uneori fără să ne mirăm, fără măcar să stăm să le contemplăm o clipă... Ne par doar interesante sau nici măcar atât, dar tot nu ne oprim lângă ele ca lângă un monument sfânt de care nu te poţi atinge...
Invitatul Universităţii "Constantin Brâncoveanu" - filiala Brăila a mai amintit şi de faptul că mai există şi paradoxuri pragmatice, dând exemplul profesorului care anunţă că săptămâna viitoare în curs va fi un test surpriză. Dar cum acest test surpriză nu poate să fie o surpriză dacă e să analizăm logic toată această idee ar rezulta că elevul inteligent care şi-a dat seama de această imposibilitate a testului surpriză nu va şti ce să facă. Nu va acţiona practic întrucât va considera că e imposibil un test surpriză. Şi că lipsa acţiunii e cumva un efect al inteligenţei. Dar tocmai pentru faptul că unui elev i se pare imposibil să existe un test surpiză - în aceast context explicat mai devreme! - şi întrucât el nu va învăţa niciodată crezând în această imposibilitate pentru el în orice zi va fi testul va fi cu siguranţă o supriză... pentru că nu crea posibilă o astfel de variantă. Amuzant, nu?
Acelaşi invitat a mai amintit şi de Şcoala de la Palo Alto - în cadrul căreia specialiştii au ajuns la concluzia că schizofrenia se datorează unui paradox comunicaţional...
Mi s-a părut interesantă şi interpretarea cuvântului "dilemă" care ar fi alegerea între două situaţii catastrofale ambele... nu eşti în dilemă atunci când ai de ales între două situaţii, ci când ambele situaţii par de-o potrivă de nefericite!

Vom încheia spunând că la această manifestaţie au mai luat cuvântul şi domnul Cristinel Munteanu - lect. dr. la Universitatea "Constantin Brâncoveanu" - filiala Brăila - care a amintit de faptul că, în ciuda ideii că prin intermediul limbajului comunicăm mai puţin de 7%, totuşi codul lingvistic este superior celorlalte coduri de comunicare - cel muzical spre exemplu - întrucât doar el poate vorbi despre sine. Asta prin intermediul funcţiei metalingvistice!
Cel care a condus întrunirea a fost conf. univ. dr. Zamfir Bălan. Deschiderea şedinţei a ffost realizată de către prof. univ. dr. Ion Scurtu. La această întrunire au fost invitaţi studenţi de la Comunicare şi Jurnalism, şi chiar de la Drept, dar şi elevi de la Liceul "P.S. Aurelian".

Poate că în cadrul întregii întruniri au fost dezbătute idei mult mai complexe, dar nu am pretenţia să reproduc fiecare cuvânt al respectivei întruniri, ci doar câteva aspecte pe care le consider interesante pentru a nu deveni plictisitor.

Cei din urnă, vor fi cei dintâi*

Am citit cu o zi în urmă asta şi vreau să am iarăşi o reacţie. Că lumea e cu pacea în lume şi să nu ieşim în stradă că avem alternativa urnelor: păi, până atunci să murim de foame? Apoi d. Cercelescu spune că toţi politicienii de până acum au făcut cam aceleaşi greşeli! Şi vrea acum să căscăm ochii la cine votăm! Hm, dacă avem de ales între aceeaşi CE FACEM? Eu m-am sătura de refrene genul acesta (apropo de asta: cum poate un cântec care pe ansamblul lui să aibă versuri cât de poate de corecte - mă rog cu mici naivităţi pe ici pe colo - şi pe refren o aberaţie ca asta legată de vot?!):

Câtă răbdare să mai avem? Sunt tot aceeaşi, de 20 de ani aceeaşi oameni ce se schimbă între ei, alteori fac combinaţii... Eu nu am spus că să facem revoluţie, dar prefer să observ lumea în stradă, să le tremure la toţi scaunele pe care stau cam de pomană pentru noi - cu spor mare pentru ei, să le tremure mâinile când mai semnează contracte aiurea în interesul lor, să văd că ne pasă!!! Aşa la nivelul întregii naţiuni! Că dacă distanţa dintre speranţele noastre şi schimbarea la faţă a ţării nu e decât un vot (al fiecăruia) eu nu mai pot să cred!
____________________________
*titlul nu-mi aparţine! l-am găsit într-o carte legată de "discursul repetat" care se ocupa printre altele şi de titlurile din publicaţia Academia Caţavencu.

Scrisul ca o pradă (Confesiunile unui derviş (III))

M-am lăudat că am să continui privirea mea asupra textului pe care l-am lecturat nu de mult - text ce aparţine autorului trilogiei "Fotograful şi mângâierea", "Fotograful şi sărutul femeii de lut", "Fotograful şi amânarea" (roman în trei părţi publicat al editura "Times" din Brăila, în anii 1995, 2001 şi respectiv 2006, ultima parte fiind reeditată şi în 2007 - scrieri ce vizează o zi din viaţa unui fotograf obişnuit când o femeie vine la salonul său şi-i cere să-i facă nişte poze nud (ceva totuşi artistic) pentru un album personal. El nu-i înţelege intenţia încă de la început, dar intră în acest joc care-l face să alunece către adolescenţă când urmărea cu tot aşa mare interes un corp armonios de femeie şi mintea începe să creeze realităţi paralele ale evenimentului şi nu mai ştii dacă te afli acolo în salonul acela obişnuit sau în garsoniera personajului - loc împărţit în patru incinte în care uneori pereţii sunt acvarii cu peşti coloraţi sau camere în care sălăşluieşte atmosfera japoneză sau imaginea navei Enterprise din Star Trek the Next Generation sau un pat ordinar al zvârcolirii gâdurilor negre din ziua anterioară... dar asta nu e decât un rezumat simplist trilogia e mult mai complexă şi labirintică) - dar am fost ocupat până peste cap: licenţă, proiecte, referate... îţi mănâncă toată energia creatoare şi te lasă singur cu mintea goală pe o stadă însorită şi plină de pomi înfloriţi, privind în gol totuşi, nuanţele fiind de gri ca cele ale blocurilor vechi pe care nu s-a aşezat nici măcar un graffiti. Dar azi vreau să fac asta, chiar dacă ştiu că prea puţină lume va citi textul acesta, eu îl voi scrie, voi scrie ca şi cum i-aş aduce un omagiu unui prieten cum îmi este Achim Macarie pe care l-am cunoscut într-o bibliotecă ajutându-l să caute o carte în catalogul electronic (pentru că el nu se prea pricepe la calculatoare şi se cam teme de ele - deşi eu sincer nu înţeleg... nu există aparate mai supuse decât electronicele ("Odă ţie, Doamne, cu puterile tale straşnice/Că nu ţi-a trecut prin cap să dai creier aparatelor casnice" - capătă pentru mine ciudate nuanţe în astfel de condiţii!). Atunci nu am făcut decât cunoştinţă... el mi-a întins mâna prieteneşte şi s-a prezentat (eu nu prea vorbesc cu necunoscuţii şi nu mă prezint în faţa nimănui atâta vreme cât nu ştiu mai nimic despre cel de lângă mine, sunt mai introvertit... mama m-a învăţat să nu comunic prea multe necunoscuţilor). Nu prea am luat în seamă evenimentul: "Am zis şi eu un Încâtat plictisit, ca să nu par nepoliticos" şi apoi mi-am văzut de drum. L-am reîntâlnit după câteva luni în luna lui ianuarie - era un frig de crăpau damigenle cu vin în beci - când eu umblam zgribulit pe stadă după ce fusesem să-mi cumpăr CD-uri. Umblam hai-hui cum fac uneori când vreau să întârzii acasă şi... visez cu lacrimi pe hainele sufletului la diverse... M-am trezit din reveria mea dezorientată cu o mână pe umăr şi eram gata să reacţionez violent, dar m-am oprit spunându-mi că nu vrea decât să-mi dea o carte. Era el... şi mi-a întins cartea din 1995, mi-a cerut să o lecturez şi să-i spun părerea mea: de parcă eu aş fi putut să mă pricep la aşa ceva. Nu avem mai mult de 18 ani şi sincer nu cred că pot să emit păreri de specialist. Nu am înţeles niciodată acel gest: poeţii ăştia şi naivităţile lor! Am luat cartea şi am zis că i-o citesc şi că am să-i spun când ne vom întâlni altă dată ce părere am.
Îmi amintesc pe atunci că nu l-am mai văzut aproape jumătate de an, deşi eu lăsasem cartea în biblioteca mea... iar pe carte se aşternuse praful. Am lecturat-o într-un final... părea incompletă, greu de înţeles, cu prea multe planuri, oglinzi şi umbre. A doua zi a sunat telefonul şi vocea lui mă întreabă: "Ia zi maestre, cum ţi-a părut cartea?" Atunci am rămas mirat! Ce mai înseamnă şi asta? De unde ştie că i-am citit cartea? Mi-a explicat să se iscă între el şi cărţile pe care le scrie un fel de legătură telepatică, mistică, sau nu mai ştiu ce cuvânt a folosit, astfel încât el îmbracă personalitatea tuturor celor care-i citesc textul şi-i văd lucrarea într-un alt fel. Şi cu o zi în urmă avusese o revelaţie despre lucrare sa: o văzuse neterminată. I-am zis că asta e şi părerea mea. Şi a fost pentru prima dată când am început să mă tem de personajul acesta.
A doua oare când m-am temut a fost atunci când mi-a propus să scrie ceva despre mine, adică să mă ia pe mine drept personaj şi să contruiască el o poveste în jurul acestui personaj. Mă irita ideea! îmi părea că înţelege prea multe despre mine şi că nu vreau să vadă lumea cum sunt în realitate. Nu ştiu, poate că e doar o prejudecată, dar are tendinţa să analizeze cu precizia unui teoretician oamenii cu care intră în contact şi să le vadă mai ales partea înunecată ca un medic la radiografie, ca un medic care vede cancerul din fiecare din pacienţii săi... Şi asta mă speria mai ales că aveam atunci un secret pe care nu aş fi vrut să-l afle nimeni: mai ales o anume persoană (la opinia căreia ţineam mai tare decât la a mea! şi care însă m-am dezamăgit enorm, dar asta e de domeniul trecutului...) şi deci am refuzat!!
Să ne întoarcem însă la oile noastre, al povestea noastră - care spre deosebire de celelalte lucrări nu a văzut lumita tiparului decât pentru câteva persoane. Şi asta pentru că în cadrul ei medicul Macadie a vrut să-şi analizeze propria boală, a vrut să se pună în oglindă pe sine şi să se descrie cât poate el de bine: lucid, fără să omită nimic... chiar dacă în modul cel mai subiectiv cu putinţă, totuşi, fără să omită nicio o părere pe care şi-o crease despre sine, niciun complex pe care simte că-l are nimic. Să se închidă pe sine între paginile unei cărţi... aşa cum s-a văzut la un moment dat.
Deşi poate că mulţi cititori ai acestei opere artistice or să considere paradoxală atitudinea lui de la final - dacă era un om care spera tot timpul, era cel mai optimist cu putinţă, cum de s-a sinucis. Răspunsul vine foarte simplu, din punctul meu de vedere: unei speranţe fără margi îi urmează imediat şi inevitabil o deznădejde foarte mare. O secundă de neatenţie, un pas greşit şi căzătura în starea aceasta te duce într-o prăpastie fără fund. De aceea se întâmplă la finalul povestirii ce se întâmplă: personajul deşi e un om care speră foarte tare, e totuşi realist în ceea ce-l priveşte (adică simte că nu-i poate oferi fericirea pe care şi-ar dori-o iubitei sale... şi asta îl subminează dintr-o singură lovitură). Acest final, însă, nu e cu totul surprinzător! într-una din notele de la pagian 22 personajuş nostru îi dă o replică tăioasă cuiva care îi dă un exemplu de tip care a ratat ceva important în viaţa sa; el îi spune când e întrebat ce anume ar face cu zâmbetul pe buze: "Aş prefera să mor!" (p. 22). Cumva anticipând pe departe deznodământul.
Şi nu numai atât: el medita în modul următor undeva într-o pagina 99: îşi spunea că azi nu mai există războaie ca în romanele citite de el... când cei mai mulţi voluntari mergeau acolo ca să moară mai repede, doar gândul acesta îi mâna acolo... şi căutau cele mai nebuneşti metode de a se expune pericolului, dar totuşi trebuia să par accident, nu voiau să-şi arate niciunul din ei slăbiciunea... ideea că totul e pierdut. Îşi spunea că azi oamenii sunt ucişi în cele mai perfide moduri şi că războaie nu se mai dădeau pe fronturi militare, ci pe cele economice, politice şi sociale. Şi că ce se întâmplă prin alte zone nu-s decât diversiuni... Nu va mai fi un război mondial în care să se primească şi voluntari nesăbuiţi când situaţia o cere, când nu mai sunt trupe, când pur şi simplu avem nevoie de războinici kamikaze.
Dar să nu rezumăm totul la acest contrast dintre speranţă şi deznădejde, ci să mai amintim şi sentimentul de singurătate pe care-l resimte câteodată personajul nostru. De obicei caută singurătatea pentru că se simte bine, dar la un moment dat i se întâmplă ceva ciudat. Să lăsăm textul să vorbească, căci o face cel mai bine... am să copiez pur şi simplu:
"Vrei să ştii ce e singurătatea?
Mergi şi aşază-te în mijlocul unei mulţimi de oameni pe care-i cunoşti (aşa din vedere), mulţime împărţită în bisericuţe care discută fiecare despre altceva... Pune-ţi mâinile la urechi acoperindu-le atât cât din exterior să nu mai ajungă la tine decât un murmur dezodonat ca de la un stadion de care nu eşti foarte departe... şi închide ochii încercând să-ţi auzi gândurile. Vei avea atunci singurătate în cea mai pură formă - ca pe o curtezană pe care o poţi mirosi, atinge (pipăi), căreia îi poţi gusta sărutul, pe care o poţi vedea goală cum se zvârcoleşte în braţele tale, căreia îi poţi auzi gemetele de plăcere... dar al cărei suflet nu-l poţi pângări!!! O posezi în toată voluptate ei... dar privirea îi rămâne vidă, cristalină. Nu-i poţi avea şi sufletul ca să-l fărmiţezi." (p. 8).
Astea fiind spune am să închei aici (cred) pledoaria mea despre cartea aceasta. Nu ştiu cât de bună este sau cât de proastă important e că mi-a plăcut.

duminică, 9 mai 2010

De leneşi ce suntem cică nu merge ţara asta cum trebui... of Doamneeeeeeeeeeeeeee!!!!!!! iartă-i că nu ştiu ce spun!!

Am citit asta şi mă simţeam îndreptăţit să am o replică... nu ştiu cât de inutil sau util este, dar am să o fac.

Într-o ţară cu o economie sănătoasă vor fi foarte mulţi ca să muncească - pentru că au unde şi sunt plătiţi ca nişte oameni decenţi - şi să dea suficienţi bani bugetului pentru ca o parte să fie direcţionată şi către aceste sectoare de oameni care nu pot lucra sau nu vor să lucreze (cunosc pe cineva care îmi zicea că a mers în Anglia şi că în zona în care a mers a fost găzduit de o persoană care prefera să stea în şomaj pentru că lua mai mult decât dacă ar fi lucrat, dar aia era o economie viabilă). Cum să-i ceri unui pensionar care a lucrat mulţi ani şi a ieşit şi el în sfârşit la pensie să mai vrea să lucreze? Nu ţi-e ruşine de vârsta omului?

Că sunt şi multe indemnizaţii sociale date fără rost: sunt! dar nu din vina celor care stau, ci din vina celor care le dau fără rost şi nu sunt cinstiţi cu ce dau! nu poţi să-i ceri unuia care are deficit de vedere, de auz sau eu mai ştiu ce să muncească ca un om obişnuit, trebuie să-l ajuţi cumva. Că sigur nu ai vrea să fii în situaţia lui.... să ştiţi că mulţi care nu pot lucra ca oamenii obişnuiţi ar da cu mare plăcere ajutorul pe care îl primesc (şi ăla de o mizerie absolută) pentru a avea şi ei o viaţă ca a celor care strigă în gura mare că la muncă frate, nu la întins mâna! Dar ce să-i faci toţi privesc lucrurile la modul comunist că munca l-a făcut pe om, dar nici lenea nu l-a omorât şi aruncă opinii din astea la ziar şi lumea cu puţină minte: da, da, la muncă bă!



Da, la muncă, dar daţi-ne slujbe şi salarii decente. Cică nu toată lumea vrea să se salveze prin muncă şi iau salarii de trei ori cât minimul pe economie, dar nu se întreabă nimeni ce situaţii au cei care iau aceşti bani, de ce şi cum. Toţi spun că e convenabil să iei bani de la stat şi au o greaţă din asta superioară că ei muncesc şi nu vor să susţină pensia şi subvenţia celuilalt. Că la stat e huzureală şi că e nedrept. Ce ştiţi voi despre dreptate, Băăă? Chiar că sunteţi cretini. Mă întreb cum de mai respiră omul ăsta care poate să pună pe hârtie o astfel de idee fără să se întrebe măcar: cine e de devină că se dau bani fără rost? Cei care iau banii că au nevoie de ei, că nu se poate altfel, adică ar merita să fie ajutaţi sau statul care oferă bani pe "mici atenţii" şi celor care nu trebuie să le dea? Eu aş zice că statul... guvernul şi singurul care conduce guvernul e domnul preşedinte - zis al tuturor românilor. Îmi amintesc vorba din campanie a marelui geniu precoce, Cristian Gava, care spunea că Băsescu e omul poporului, restul, sistemul ticăloşit. Asta mi-a făcut o greaţă şi am schimbat postul imediat că nu pot să-l ascult mai mult de două secunde pe cel care din cinci propoziţii scoate 10 citate... Adică nu e rău să scoţi citate, dar nu din abundenţă pentru că ar însemna că nu ai nimic propriu în cap, doar ideile altora.

Cum să nu te întrebi acum de ce "omul poporului" nu ne întreabă şi acum - ca în campanie - pe noi cei care suntem "puterea lui" dacă vrem să ni se micşoreze aşa dintr-o dată pensiile, salariile şi chiar ajutoarele? De ce nu ne întreabă asta? de ce?

Să mă mai întreb de câte ori s-a contrazis pe sine însuşi preşedintele românlor nu mai are sens.

Însă românii merită cumva e li se întâmplă pentru că eu îi spuneam cuiva uite ce spune Vlădescu (gata huzureala de la stat!) şi el mă întreba cum îi spune chestiei ăleia care era la tv la o emisiune din asta de "reality show" (a.k.a. telenovelă făcută pentru proşti, regizată prost, mi-e şi jenă să mai aud de aşa ceva) şi căreia îi spun adult video-chat... ce să mai spui la asta?

Nu mă mai miră deloc faptul că oamenii care aleg să fugă de aici în alte lumi uită limba română, uită de lumea de aici, uită tot... şi trăiesc ca şi cum nu ar fi existat niciodată acest loc de spălare pe creier al copiilor şi experimente nefericite pe oamenii mari...

Nu din cauza pensiilor şi salariilor de la stat o duce ţara asta prost!!! Şi nici din cauza ajutoarelor de la stat, ci din cauza faptului că nu e condusă cum trebuie!!!
Mi-am amintit că au avut cei de la Cassa Loco un vers faimos: "Statuia lui Băsescu veghează-n continuare"... vă las să ascultaţi cu atenţie ironia asta atât de sublimă. Deşi sincer nu-mi vine să fac nici haz de necaz!

sâmbătă, 1 mai 2010

Confesiunile unui derviş (II)

Cred că l-a deranjat destul de tare pe prietenul meu faptul că ieri mi-am permis să scriu un text despre textul său - că m-am decis să-i dau în vileag lucrarea. El a decis să nu facă public nimic, să arate lucrarea câtorva cunoscuţi, a decis să se înţeleagă cu tipografia pentru un număr finit de exemplare private pe care le-a răspândit pe la prieteni. Deci în afară de mine lucrarea asta (pe care nu am din păcate dreptul să o postez undeva pe internet să o poată citi toată lumea - mi-a cerut în mod expres autorul să nu dau nimănui exemplarul cât este el în viaţă... mă rog, poeţii ăştia şi prejudecăţile lor, eh, ştiţi voi: timiditate, care e interpretată drept excentricitate) mai este la încă cinci persoane. Îi cunosc pe toţi, dar nici ei nu au dreptul de a vă ofere lucrarea aşa că nu-i voi indica aici în postarea asta. În plus nu are sens să fac publice nişte nume pe care cu siguranţă că nu-i cunoaşteţi.
Autorul ştiu sigur că a citit textul anterior şi totuşi nu m-a sunat să mă ia de guler. Eu nu am încălcat nicio parte a înţelegerii. Mi-a cerut doar să nu fac publică lucrarea, nu mi-a cerut să nu vorbesc despre ea. Nu le are cu astea, cu noile tehnologii, cu blogurile, forumurile şi alte asemenea lucruri... facebook, hi5 şi eu mai ştiu ce, nu se prea adaptează la lumea asta modernă, dar sigur urmăreşte blogul acesta şi sunt convins că are să se supere rău pe mine pentru această faptă rea pe care o comit dezvăluind lumii cine este.
Şi rămăsesem să vă spun de ce se sinucide omul din cartea asta care mă impresionează. În ciuda a ceea ce veţi crede: tot acest jurnal de confesiuni ale personajului fără nume (la naiba, asta mi se pare cel mai greu de acceptat... deşi am putea să-i dăm numele autorului ceea ce ar însemna totuşi să falsificăm ideea autorului, care şi-a dorit un anonim, un nimeni pe pământ care să facă nişte confesiuni - voia sigur să demonstreze că uneori dacă ai putea vedea cu adevărat în sufletul unor oameni aparent simpli ai rămâne surprins de câte ţi-ar putea releva despre viaţă, despre suferinţă în general... despre sentimentul acela de a-ţi fi ruşine de propria persoană, de răscrucea de drumuri şi de laşitate în sensul cel mai pur al cuvântului, că uneori nu vedem dramele de lângă noi! adică le vedem, dar nu le înţelegem, la asta se referea cu siguranţă autorul) este bazat pe gândurile lui. Adică nu e vorba de o poveste la persoana a III-a, unde naratorul este un fel de demiurg deasupra tuturor faptelor şi evenimentelor şi le destăinuie cititorului sistematic, ci este o poveste la persoana I, povestea unui om introvertit, care trăieşte în spatele măştii unor vorbe clişeu. E atât de şters în viaţa socială că nu-şi dă seama la timp ce anume trebuie să facă, la ce să se aştepte, cum să reacţioneze când cineva se ia de el... E încet şi-şi dă seama practic de cum stă situaţia când nu mai are niciun sens acţiunea. Şi, temându-se de ridicol, nu mai face nimic. Tace din nou. Rar are iniţiative şi doar când e motivat sentimental... adică nu neapărat pentru o femeie cât pentru vanitatea sa fără margini. De asta probabil e şi timid, adică îşi doreşte mult, are aspiraţii mari şi crede că norocul îl va ajuta (şi crede cu tărie uneori asta), dar îi e totuşi teamă să arate celorlalţi la ce aspiră. E un personaj rudimentar: nu cred că merită să-l introducem într-un tipar. Ştia care-i e locul în lume, dar asta nu se traducea prin acţiuni perseverente, ci prin vise... Visa cu ochii deschişi privind cerul, iar când era întrebat la ce se gândeşte când e plecat aşa câteva secunde pe zi: el răspundea că uite un avion!!! Şi avea baftă să fie un avion pe cer în momentul acela... Că de fapt el cică nu se gândea la nimic. Ci la avioane, la păsări, la zburătoare în general. Dar de fapt când era plecat prin dimensiuni paralele: se gândea la o anume femeie.
Da şi am ajuns în punctul în care voiam să vă aduc. Nu de faptul că ar fi eşuat se sinucidea el... pentru că trăise foarte bine până atunci fără să-şi fi împlinit visul, iar acum când ar trebui să aibă să se simtă împlinit i se pare că America nu-i aşa un pământ primitor, asta nu-l împiedica cu nimic să trăiască în continuare la fel de anost. Nu avea un curaj vecin cu nesăbuninţa, era laş cum am mai spus, aşa că instinctul de conservare l-ar fi ajutat să o ducă aşa mor de viu multă vreme. Dar nu! El era un om viu, iubea din tot sufletul o femeie şi, din nu se ştie ce motive, îl iubea şi ea. Nu asta era problema, nu dragostea neîmpărtăşită era problema sa... deşi nu era un top prea arătos, iar ea chiar era o femeie prea frumoasă, totuşi îl alesese pe el... Şi asta îl făcea mândru! Voia să o facă fericită şi visul său... era pe locul doi! Făcea mari sacrifii pentru a-l întreţine, dar nu mai multe sacrificii ca pentru femeia lui. Crea într-adevăr că e specială şi că merită să o iubească din tot sufletul său plăpând şi să facă orice ca să fie fericită. Eh, în momentul în care a văzut că nu poate să-şi găsească el un ţel pe care să-l mai atingă, pentru că primul fusese un eşec lamentabil... simte că va rata şi în cea mai mare dorinţă a sa. Aceea de a o face pe soţia sa fericită... şi aşa decide să-şi cresteze venele iar în timp ce i se scruge viaţa pe firul roşu al sângelui şi răcoarea se i aşază peste trup ca o bine facere: îşli vede viaţa întro secundă şi tot în secunda aia timpul se dilată şi-i dă voie să se gândescă pentru câteva pagini la Mira.
Şi să se roage ca ea să fie fericită. Consideră că e un sacrificiu necesar şi, deşi ştie că ea are să sufere o perioadă, poate chiar prea mult, totuşi decide că e mai bine aşa. Nu ştiu cum îl judecă lumea... eu nu dau verdicte. Autorul sunt convins că s-a gândit să ne ofere o lecţie de iubire sinceră, deşi nu ştiu dacă a reuşit. E destul de ambiguu textul la final, diluat şi deşi e întins ca număr de pagini... totuşi parcă moartea îşi pusese amprenta şi pe ideile i sentimentele lui... urmând ca la final să nu mai rămână decât un murmur pe care nimeni să nu-l înţelelagă: vorbe fără semnificaţie, îndrugate de teamaă probabil...
Nu ştiu ce înseamnă... totul se termin brusc ca înecul într-un ocean, ca un film ce e tăiat la un moment dat la fraza cea mai tensionată. Atât...